Fraţi

A fost odată, ca niciodată, pe vremea când scrisul era în război cu vorbitul, doi fraţi, doi de I. Erau fraţi gemeni, după câte se ştie.

Ca orice fraţi care se nasc din aceeaşi mamă, „de-o făptură şi de-o seamă”, după cum ne zice poetul, erau diferiţi ca manifestare şi comportament: unul dintre ei era băgăreţ şi-l întâlneai acolo unde te aşteptai cel mai puţin sau deloc, iar celălalt era timid şi retras, neapărând nici măcar atunci când era obligatoriu să apară.

– Ce bine de mine că nu am fraţi, îşi puse căciula pe-o parte, Î. Pe mine n-are cine să mă deranjeze. Eu apar acolo unde trebuie, la momentul care trebuie.

– Eu n-aş fi aşa de sigur, zise Â.