Ieşirea la lumină  a “Templierilor” a fost anunţată de Hotnews, Antena1, Antena3, Libertatea, Jurnalul Naţional, Agenţia de Carte, ALL Café, Centrul Cultural Piteşti, Curierul Zilei, iar o serie de personaje cunoscute sau ultracunoscute din lumea literară i-au vorbit de bine şi pe ei şi pe autorul lor, amintind aci de Lucia Verona, Veronica Balaj, Cristina Maria Mitrea, Mihaela Butnaru, Ion Cristofor, Dumitru Sârghie ori Stelian Ţurlea.

Pretenarele, pretenarii ori multiplele cunoştinţe online nu s-au lăsat mai prejos şi m-au onorat cu faine cronici ori anunţuri la adresa lui Berilă, Pişta şi Kremvurşt: Mădălina Ionescu, Simona Fusaru, Renata, Alina, Crisia, Simona Ionescu, Ada Pavel, Oana-Teodora Călin (în Revista Luceafărul), Boghi, Victor, Vaxxi, Cristi Şuţu, Teo Negură, Vlad, Cronicarul, Krossfire, Zamolxis, Alpha, Sever Gulea, Nea Costache, Dorinescu, Bogy, iYli, Fan SF, Laurentzyu. Sper să nu fi făcut niscai omisiuni…

Sprijinit îndeaproape de Viorel Zaicu, Mario Demezzo, Ciprian Constantin şi, în particular, de tot ALL-ul, am început lansările la Gaudeamus-Timişoara, a urmat Iaşiul (Librex), Bucureştiul (Bookfest şi Parcarea de la Polivalentă), CCO (Centrul Cultural Ogrezeni), apoi a început Drumul Templierilor prin Ţările Române: Ploieşti, Braşov, Sibiu, Alba, Târgu Mureş, Cluj, Craiova, Slatina, Piteşti şi Constanţa.

Drumul nostru a fost anunţat prin felurite medii, ca: Adevărul, Ziarul Financiar, Revista Luceafărul, Ziua de Cluj, Realitatea.net, Revista Accent Cultural, Alexandria Librării, Ziarul de Roman, Gazeta Nouă, Revista Flacăra, Rondul de Sibiu, Sibiu.net, Citynews, Napoca News, Zi de zi, Gazeta de Sud, Bună ziua, Braşov,  Antidotul, Ziare pe net, Sibiu247, Iubesc Tulcea, Ziarelive, Presaonline, Ultimul Ceas, Ziar.com, Gazetarul, Revista Presei, Onmiscop, Ora de Dolj, Observator,  Telegrafonline, Renaşterea, Jurnal de Constanţa ori Mesager de Constanţa, ca să dau numai câteva din zecile de mii de anunţuri găsite de nea Gugăl.

“Templierii” au apărut la TVR Cultural, TVR Craiova, TV Europa Nova (Timişoara), Tele Nova, TVS şi Mix TV (Braşov), Eveniment TV (Sibiu), în interviu la Radio Timişoara (săru’ mâna, Doamnă Veronica Balaj), Radio Iaşi (mulţumiri Raluca Diaconiuc), Radio Eveniment şi Radio GoFM (să trăieşti, Laure Lupule), Radio Bucureşti şi Radio Antena Satelor (mulţumiri Anamaria Ionescu), în video-interviuri la ALL Café (mulţam fain, Lori Modoran) şi ArTV (mulţumiri Iulia Pană), într-un clip audio (da, ştiu, e video, da’ partea audio e făcută de Alex Tuhuţ) difuzat la greu pe Radio Guerrilla (mulţam fain, nene Alex Tuhuţ), iar pe GoFM se difuzează şi-n zilele noastre, he-he! (hai, să trăieşti maxim, Laurenţiu Sever Lup), în lectură publică la Clubul de Proză al dragului şi regretatului Costi Stan, în filmuleţele de culise realizate de Lori Modoran (săru’ mânaaa!), Backstage I şi II, nemaizicând de zecile de “share”, “like” ori “+” de pe Facebook, Twitter ori Google+.

Continuăm şirul dezvăluirilor cu aceea că “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” a fost cea mai citită carte în Sibiu, conform Ultimului Ceas şi, conform Mediafax, ALL Café şi Bookiseala, a fost pe locul al doilea la vânzările ALL de la Bookfest.

Pe 1 Decembrie, în plină Zi Naţională, GoFM mi-a produs o surpriză de proporţii, citez, “scriitorii Ioana Revnic şi Adrian Voicu au fost desemnaţi de echipa GoFm cei mai apreciaţi autori al momentului. Clasamentul a fost realizat în redacţiile Go din Bucureşti, Sibiu, Arad, Timişoara şi Piteşti pe baza prezenţelor în emisiuni radio şi TV”, lucru care nu e de colea, zic! Mulţumesc frumos dragilor, las’ că ne vedem noi la o ciorbă de fasole cu afumătură stropită cu vreo două carafe de vin “doi de R” (roşu şi rece)!

De Sfântul Nicolae Editura ALL i-a inclus într-un minunat set de cadouri alături de alte patru cărţi faine din “Strada Ficţiunii”. Foarte fain şi onorant, nu? Din interiorul Editurii ALL mi-a parvenit informaţia că primul tiraj s-a cam epuizat. Prin urmare, semne bune anul are, he-he!

La o săptămână după Moş Neculai, Clubul de Proză de la Muzeul Naţional al Literaturii Române a venit cu premiul pentru cel mai bun tânăr scriitor pe 2011, iar acum câteva zile, Cristina Maria Mitrea, şefă de trib la 4arte, a mărturisit că “Templierii” ocupă a treia poziţie în “Topul celor mai bune 5 cărţi pentru anul 2011″.

Închei cu spusele de-acum câteva zileale unui mare pretenar sufletist şi sibian pe deasupra, Laurenţiu Sever-Lup de la GoFm: “Anul 2011 nu mi-a adus o mai mare satisfacţie în carte decât să-l întâlnesc pe Adrian Voicu. Este fabulosul fiecărei pagini, un Cervantes al romanelor româneşti şi un zburător pe hârtia de turnesol. Era parcă de aşteptat acum să aud şi de acest premiu (cel de la Clubul de Proză, n.a.), la Adrian mă aştept să citesc poate în Daily Mail că este nominalizat la un Nobel. Nu spun cuvinte mari, el este OM şi trăieşte prin carte, aşa cum trăim şi noi cu oxigen. Da, am pus mâna pe el, l-am cunoscut şi este un prieten pentru care mă înclin, datorită omeniei, prieteniei şi mai mult…. datorita talentului inimaginabil ce-l străpunge pe pridvorul scrierii.” 

Tuturor celor menţionaţi mai ‘nainte, din apropieri sau depărtări, eu şi “Templierii” vă mulţumim, dragelor şi dragilor din real ori virtual, voi ne faceţi să mergem înainte şi datorită vouă urcăm.

Fuse un an tare fain şi unic pe mai multe direcţii şi planuri, care m-a umplut tare de fericire şi bucurii nemăsurate în limite omeneşti, pe care mi-l doresc să se repete măcar de încă 30-40 de ori, iar dac-o fi să-mi fie rău, aşa să-mi fie, tată, he-he!

Prin urmare, frumoaselor şi dragilor, vă doresc ce-mi doresc, petrecere adevărată să aveţi, să fiţi iubiţi total, să vă pricopsiţi de fericiri nebănuite şi să ne recitim au revedem sănătoşi, că fără sănătate, se duce boalii tot cheful!

LA MULŢI ANI, VOUĂ ŞI CELOR DRAGI!

Un prim gând se duce către regretatul Constantin Stan, datorită căruia am început să frecventez Clubul de Proză, apoi către Aurel Maria Baros, datorită căruia am revenit la întâlniri după ce iniţiatorul proiectului s-a stins…

Mulţumiri juriului, Editurii ALL, lui Viorel Zaicu, mulţumiri lui Berilă Vlahul, lui Pişta Massy şi Kremvurşt von Schlitz, plecăciuni muzei, mulţumiri tuturor celor care mi-au fost, îmi sunt şi-mi vor fi alături pe mai departe!

Ştiu că mi-au plăcut tare mult „Basmele românilor” de Petre Ispirescu, pe care le-am citit de multe ori, precum şi „Poveştile nemuritoare”, dar şi cele pe care le auzeam în familie, de la ăl bătrân, tataie-miu, ori taică-miu, ori de aiurea, spuse de vecini sau auzite pe te-miri-unde şi mă gândeam cât de bine ar fi fost să trăiesc toate acele aventuri sau, măcar, să pot să le povestesc şi eu astfel.

Dacă stau bine să mă gândesc, cam prin liceu (Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza) mi s-a declanşat pofta de scris. Am scris o nuvelă SF pentru un concurs organizat de o revistă din Timişoara, demult, pe la jumătatea anilor ’80, apoi neprimind nici un răspuns, am continuat cu scrisori către fetele de la „Sanitar” şi „Pedagogic” şi revista „Viaţa Studenţească”.

Treptat am descoperit că scrisul nu dăunează sănătăţii şi relaxării, ba din contră. Şi am continuat să scriu pentru prieteni şi colegi (în Şcoala Militară de Artilerie Antiaeriană şi Rachete de la Braşov scriam texte pentru brigada artistică), dar cel mai mult cred că pentru sufletul meu. Am fost norocos să constat că sufletului meu i s-au alăturat atât de multe persoane cărora să le placă rândurile mele. Astfel, mult mai târziu, întâmplările puse pe online de la întâlnirile Clubului Daewoo din parcarea de la Polivalentă s-au concretizat în primul meu manuscris, iar gândul de a avea o carte tipărită a început să mă roadă din ce în ce mai mult. Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit defel cu cea a editurilor contactate.

Am luat drumul internetului şi am trimis câteva zeci de mesaje pe e-mail către diferite edituri, marea majoritate nebăgându-mă în seamă sau răspunzând negativ solicitării mele de a realiza o carte. Acest lucru se întâmpla în primăvara lui 2007.

Până la urmă am reuşit să tipăresc în regie proprie “Joi seara, în parcare”, probabil singura carte de gen care există. La fel s-a întâmplat şi cu cea de-a doua carte, “Între două decolări”. Culegerea textului, tehnoredactarea, corectura, paginarea, concepţia şi realizarea machetei paginii, concepţia şi realizarea coperţilor, pregătirea pentru tipografie a celor două cărţi, precum şi cheltuielile pentru tipărire şi lansările aferente au fost suportate integral de mine. Menţionez că pentru respectivele lansări am trimis mesaje către o sumă de ziare şi felurite personalităţi ale vremii, dar, aşa cum mă aşteptam, nu au dat curs cererii mele. Slavă Domnului că mi-au fost alături familia şi prietenii!

Distribuţia primelor două cărţi a fost un dezastru, editura respectivă având mijloace foarte limitate în acest sens. Astfel, după vreo două lansări, m-am trezit acasă cu mai mult de jumătate din tirajul celor două cărţi (tirajul fusese de 300 de exemplare/titlu). La fix trei ani după prima lansare, am reuşit să vând sau să dăruiesc toate cărţile ce-mi rămăseseră. La vremea aceea promovarea a fost făcută numai pe cale orală de către prieteni, cei care ajunseseră la lansări ori cei cărora le dăruisem cărţile.

Abia cu “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, cea de-a treia carte a mea, aveam să aflu cât de greu e să fii publicat în “eterna şi fascinanta Românie”. Mă gândeam deja că o să păţesc ca acum trei ani, când, necunoscut fiind, m-am izbit într-una de refuzuri, dar am luat problema cu ambele mâini şi a pornit cu speranţă către necunoscut. Internetul era mult mai prezent şi am găsit pe Google un document care mi-a oferit câteva zeci de edituri dintre cele mai cunoscute în România. Ei, bine, din astea le-am selectat pe cele din Bucureşti, am mai cernut o dată rezultatul şi am rămas cu aproape 30.

Pentru fiecare editură în parte am trimis un mesaj cu propunere de colaborare şi câteva capitole ataşate. Au răspuns aproape jumătate. Vreo două dintre ele au luat propunerea în serios şi mi-au spus să le trimit manuscrisul, după care n-au mai dat nici un semn de viaţă în ciuda mesajelor mele trimise în fiecare zi de luni vreme de două luni. Unele mi-au răspuns că n-au buget, dar că pot să-mi tipărească manuscrisul dacă plătesc eu, altele că nu se încadrează în stilul lor, iar altele că au făcut deja planul editorial şi că să mai revin eu mai târziu.

Singura editură care a fost interesată cu adevărat de “Templieri” a fost Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL, iar colaborarea cu dl. Viorel Zaicu a fost peste cele mai optimiste aşteptări ale mele. Editura s-a ocupat de tot ceea ce înseamnă apariţia unei cărţi, în aprilie a apărut în cea mai nouă şi mai tare colecţie a lor, “Strada Ficţiunii” (între noi fie vorba şi scuzată să-mi fie lipsa de modestie, dar am fost primul autor român din colecţie, sic!), iar din luna mai am început turneul de promovare susţinut 100% de Editură.

Turneul de promovare a cuprins târgurile de carte Gaudeamus de la Timişoara şi Iaşi, Bookfest din Bucureşti, plus încă alte 10 oraşe mari din ţară.

S-a luptat pe toate fronturile, online şi offline, la radio şi la televiziune, de către Editura ALLFA, de mine prin intermediului blogului personal şi al site-ului de autor, de către o grămadă de prieteni, cunoscuţi şi de către toţi cei care au cumpărat cartea şi au scris pe blogurile personale sau au dus vestea mai departe prin viu grai.

Au fost zeci de apariţii în presă şi de critici pe site-uri de specialitate, concomitent cu mai multe interviuri la radio şi televiziune. Toate acestea cumulate m-au dus cu gândul că “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” a fost şi încă mai este un succes, dar până la a deveni bestseller sau la a fi tradus în altă limbă mai e ceva drum de parcurs.

Că tot veni vorba de bestseller, mi-aş dori să se întâmple asta cu romanele mele, ca să nu zic că mi-ar plăcea teribil ca să am tot timpul această “ocupaţiune” de scriitor şi să trăiesc de pe urma ei. Nădăjduiesc că acest lucru va fi posibil atunci când cititorii români vor avea ceva mai multă încredere în autorii români contemporani, în general, şi în scrisul meu, în particular, şi nu vor mai alege doar dintre cele câteva nume consacrate şi bătute în coperţi de mai toate editurile cu ştaif.

Chestia cu traducerea este un alt vis, deşi multă lume mi-a spus că stilul şi scrisul meu sunt intraductibile în alte limbi sau, dacă ar fi făcute, şi-ar pierde mult din savoare. Rămâne de văzut dacă viitorul va rezerva scrisului meu şi posibilitatea unor traduceri savuroase. Probabil că şi asta va veni, dar va merge mână-n mână cu popularitatea dobândită în rândul cititorilor autohtoni.

Până se va întâmpla să fiu celebru, bogat şi tradus în alte limbi, he-he!, trebuie să rămân inginer şi să profesez pentru a-mi permite şi în continuare plăcerea scrisului. Nădăjduiesc că bunul Dumnezeu, muza şi sfânta Editură ALLFA îmi vor oferi şi în continuare şansa de a mai publica romane.

Sănătoşi să fim şi să ne citim!

Adrian Voicu s-a născut la 14 martie 1970 la Nehoiu, în judeţul Buzău.

Am văzut lumina cu ochii fizici într-o zi de primăvară, mai precis, cu o zi şi ceva înainte de jumătatea lui martie, în primul an din cei ai lui ’70, pe plaiurile Nehoiului.

A debutat cu volumul de proză Joi seara, în parcare (2007). Tot în 2007 îi apare şi cartea din aceeaşi categorie a prozei memorialistice Între două decolări. Autorul îşi rezervă, însă, dreptul de a pune pe hârtie întâmplări mai mult sau mai puţin închipuite, genul memoristicii fiindu-i astfel strâmt pe alocuri. A mai publicat şi în revistele culturale Apollon (2007), Luceafărul (2009) şi Argeş (2010) fragmente din cărţile apărute sau viitoare. În 2010, în volumul colectiv Premiile Lili - Antologia Festivalului de Literatură LILI, Ediţia I, Adrian Voicu reeditează câteva capitole din Decolări, ca laureat al premiului special pentru proză. Începutul anului 2011 a venit cu vestea apariţiei romanului Nepovestitele trăiri ale templierilor români.

Scrie şi pe blog, dar poate fi găsit şi pe Facebook, Twitter ori Google+.

Cenuşă de Trandafir – 11.11.2011

În ciuda faptului că autorul îşi dovedea talentul încă de la primele încercări, el nu a reuşit să atragă atenţia criticii de specialitate. Cu toate acestea, Adrian Voicu nu a fost ocolit de un anume succes, mai ales datorită prezenţei sale în spaţiul virtual. Blogul său va fi încununat cu premiile Cel mai savuros blog (2009), Blogul cu cel mai mult umor (2010).

Romanul “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, apărut în colecţia Strada Ficţiunii –  Contemporan, a editurii Allfa (2011), dă adevărată măsură a talentului său de excepţie. Roman greu clasificabil, volumul este o reconstituire istorică a unor epoci istorice îndepărtate. Întâmplările, pline de umor şi dinamism, au în centru pe cei trei eroi autohtoni: valahul Berilă, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz. Modelul lor ar părea să fie calchiat după cel al muşchetarilor lui Dumas, dacă autorul n-ar fi creat trei eroi absolut originali. Eroii lui Adrian Voicu sunt membri ai unui ordin secret, Sabia Domnului, fiind educaţi în spiritul fraternităţii şi onoarei într-un veac recunoscut ca unul întunecat. Rătăcitorii cavaleri vor străbate toate colţurile Europei medievale, fiind prezenţi la curtea lui Filip cel Frumos, a papei Clement al V-lea. Înfruntând inamici de toate soiurile, ei vor fi urmăriţi de cititor în crâşmele din mahalaua Parisului până în Valahia lui Basarab Întemeietorul. Înfruntând cu curaj toate pericolele, templierii încearcă să-i salveze pe Jacques de Molay şi Geoffroy de Charney, miticii conducători ai Ordinului Templierilor. Chiar dacă nu reuşesc să împiedice arderea lor pe rug, la întoarcere cei trei vor avea parte de alte aventuri extraordinare.

Se vor întâlni cu personaje istorice fabuloase, de la Quasimodo şi poetul Dante la Romeo şi Julieta. Întorşi în spaţiul mioritic îi vor întîlni pe Ana şi Meşterul Manole, pe cei trei păstori din balada Mioriţa. Înaintea retragerii lor în cămăruţa părintelui Catodiu de la mănăstirea din Cârţa, vor avea o contribuţie hotărâtoare în bătălia de la Posada, prin care se pregătea independenţa Tării Româneşti.

În spirit postmodern, Adrian Voicu rescrie istoria nu numai cu indiscutabilă erudiţie, ci cu un umor nebun. Fără să exagerăm, considerăm că “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” este o veritabilă capodoperă de umor, burlesc şi ironie, o carte inclasificabilă (parodie, roman istoric, roman postmodern, roman umoristic etc), comparabilă cu cele mai bune cărţi ale unor Eugen Barbu sau Mihail Sadoveanu.

Acest Adrian Voicu merită urmărit cu toată atenţia, cartea sa de vacanţă oferind nu doar o lectură plăcută, ci şi certitudinea că autorul are toate calităţile pentru a se autodepăşi.

Ion Cristofor – 26.08.2011

Cred că am așteptat o carte ca Nepovestitele trăiri ale templierilor români, ceva ce scriitorii „serioși” evită, probabil: un roman lipsit de morgă, fără pretenții de mare literatură, dar scris cu talent și simț al limbii; amuzant, dar nu cu umorul gros și ofensiv dintre blocuri; ușor, fără a cădea în derizoriu. Pe scurt, o comedie care să merite citită. Și iat-o:

Trei cavaleri „români”, Berilă valahul, ungurul Pișta Matty și sasul Kremvurșt von Schlitz, au misiunea de a recupera și păzi rămășițele maestrului templier Jacques de Molay, ars pe rug de Filip cel Frumos, rege francez. Pînă să-și ducă la îndeplinire această misiune, cei trei templieri trec prin tot felul de aventuri, comploturi și ospățuri, întîlnind personaje colorate, și la nume, și la vorbă. Iar după îndeplinirea scopului, mai salvează și alți amărîți ai istoriei de la moarte sau faimă rușinoasă: pe Romeo și Julieta, pe meșterul Manole și pe Ana, pe ciobanii din Miorița (cu tot cu măicuța bătrînă), îl ajută pe Basarab I să cîștige bătălia de la Posada și pe Carol Robert să fugă rușinos, dar sănătos.
Adrian Voicu construiește un tablou parodic al evului mediu european, în care pioșenia se potrivește cu apetitul pentru plăcerile lumești, execuțiile publice sunt spectacol pentru mase, iar capetele încoronate sunt preocupate de ghiftuială și în general destul de neinspirate în rolurile de conducere.

Amuzamentul decurge în special din numele personajelor, puse în acord cu caracteristicile lor definitorii: frații Grobienne și Mitocainne, contele de Geaba, Gell de Douche, Omlette de Troissoeufs, jupînul Gulasz, d’Iscrete și de Scripture și așa mai departe, inventivitatea autorului nu are măsură. Urmează umorul de limbaj și de situație, amintesc doar dialogurile amețitoare în proverbe latinești, latina fiind limba de recunoaștere a templierilor și aliaților lor, schimburile de replici dintre cei trei cavaleri, reflecțiile lor cu privire la viață, băutură și femei, întîlnirea cu hanul Bor Khan și noua lui invenție în arta războiului – chinezii zburători. Romanul este plin de situații comice, iar reușita lui Adrian Voicu constă și în faptul că toate acestea sunt conectate la o poveste cursivă, fără tărăgănări inutile, cu suficient suspans și mister.

Prin urmare, Nepovestitele trăiri… nu-i o parodie invălmășită, de tipul scenetelor sau serialele umoristice pe care le cunoaștem, ci literatură comică de calitate. Autorul are imaginație, dozează bine suspansul și umorul, a construit trei eroi memorabili, un fir narativ pe cît de fantezist, pe atît de stabil și, nu în ultimul rînd, se vede limpede că-i place să povestească.

Plusuri
Este un amestec original de ficțiune istorică, parodie și roman postmodern. Cei trei templieri sunt eroi autohtoni amuzanți și nu prea complicați, autorul evitînd tragismul și pioșenia cu care sunt privite în general figurile din istoria românească veche.

Minusuri
Nu vă așteptați doar la subtilitate și finețe în umorul acestui roman.

Recomandări
Aventurile templierilor români, imaginate cu un umor plin de bunăvoință, pot fi o lectură perfectă pentru vară: cartea (re)scrie aventuri istorice, într-un spirit ironic la adresa apucăturilor tradiționale românești și nu numai, este cursivă și captivantă.

Mihaela Butnaru – Bookblog, 17.07.2011

Mulţumiri şi plecăciuni Biancăi Florea, Cameliei Văcaru, Jurnalului Cultural, în general, şi pretenarului Mario Demezzo, în particular.

Mulţam fain, Laurenţiule, tată, pentru că fără ajutorul matale nu am fi fost atât de cunoscuţi în rândul locuitorilor minunatei capitale culturale.

Să dea Dumnezeu să ne revedem sănătoşi şi să primesc, dacă nu zilnic, măcar lunar, veşti d-astea, he-he!

„Nepovestitele…” este un roman de acţiune în care ficţiunea hâtră rescrie istoria cu revizuiri, adăugiri şi îmbunătăţiri, autorul amuzându-se ca atunci când, jucând Panzer General, vrei să câştige nemţii Al Doilea Război Mondial. Personajele principale sunt trei templieri români – Berilă Vlahul, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz – care au ca scop, dacă nu salvarea de la arderea pe rug, măcar recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale Maestrului Jacques de Molay şi răzbunarea trădării templierilor. În periplul lor ce acoperă mai toată Europa (conturând cu acest prilej o hartă a crâşmelor imaginare ale vremii), întâlnesc personaje ale epocii (la un han îl cunosc pe Dante, care-i face să tragă concluzia că prea multă minte strică), sunt implicaţi în fel de fel de situaţii (îl ajută pe Basarab I să câştige lupta de la Posada), unora chiar le schimbă cursul cunoscut (la Verona împacă neamurile lui Romeo şi ale Julietei (care se căsătoresc), apoi o salvează pe Ana lui Manole de la zidire), în aventurile lor promovând valorile clasice ale epocii: cinste, devotament, onoare, prietenie („tri pentru unu’ şi-unu’ pentru tri”).

Fără a fi licenţios, Adrian Voicu nu are inhibiţii de limbaj şi îşi botează personajele cu nume de un haz nebun: transcrie în alte limbi cuvinte româneşti (gel de duş devine Gell de Douche), fiecare nume fiind legat de un “ceva” ce defineşte personajul, fie el defect, pasiune sau calitate (d’Iscret şi de Scripture sunt preoţi, maestrul Atelle e doctorul Curţii, de Fichique e intendentul regal, Tzo Dau şi Tzo Yei sunt doi fraţi chinezi, d’Obitoque e căpitan de securişti). Securiştii sunt de fapt purtători de securi, în carte apărând şi boschetari (care poartă boschetă la pălărie), SPP – Serviciul Pentru Purtători -, SRI, care înseamnă Solicit Răspuns Imediat. Mai există şi un ordin al Cavalerilor Neuroni, personajele discută poznaş între ele cu proverbe din manualul de latină de clasa a VIII-a („Acvila non capit muscam.”, „De gustibus non disputandum.”, „Philosophum non facit barba.”) şi din când în când acţiunea e condimentată cu poante devenite clasice („Câte? Şase. Ce şase? Ce câte?”, „Un bubuit surd îl urmă. Se crăpa de ziuă.”).

Personajele nu se iau prea tare în serios, schimburile de replici sunt adeseori savuroase şi dacă încerci să-ţi imaginezi dialogurile acestora ţinând cont de micile descrieri ale autorului râzi de unul singur. Din dorinţa de a fi pitoresc cu orice chip cred însă că uneori exagerează (ca în cazul numelor din clanul Matty: Pişta Matty, tatăl său – Dintzy Matty, strămoşii Ghýtu Matty şi Ghýszda Matty), iar alteori lasă impresia că sunt aşa de multe personaje tocmai pentru că autorul a descoperit un alt nume haios la care nu vrea să renunţe şi pentru asta inventează un personaj prevăzut cu povestea aferentă, nu întotdeauna la fel de conturată ca a celor incluse în schema de bază.

Adrian Voicu are o abordare vădit parodică, este un ludic prin definiţie şi îşi construieşte cu măiestrie frazele. Cartea este savuroasă, antrenantă, are sare şi piper şi e scrisă cu ritm alert până către final, după reţete deja consacrate: capă şi spadă, intrigi şi amor destinal cu centură de castitate, iubire şi trădare, moravuri ironizate şi inimă albastră, condimentate cu „şopârle” contemporane (doi puradei sar să şteargă ochelarii cailor, iar moş Gugăl este înţelept al satului Onlain).

Una peste alta, epopeea „istorică” „Nepovestitele întâmplări ale templierilor români” (37 de capitole cu titlu explicativ – „Unde se îngrijeşte un dinte şi se îndreaptă privirile înspre răsărit”) e ca o mirare ce-ţi destinde fruntea în cotidianul încruntat, cu gustul şi savoarea „ţigării de după”. Chiar dacă n-aţi auzit până acum de Adrian Voicu, chiar dacă nu-l cunoaşteţi, acordaţi-i credit: cartea merită măcar răsfoită, pentru că oricum nu o veţi mai lăsa din mână.

Simona FUSARU – Centrul Cultural Piteşti, 01.07.2011

După vreo 5 kilometri, un copac tăiat cu dibăcie de nişte neni destoinici ne-a blocat şoseaua. Am depăşit momentul, dar ne-am învârtit vreun sfert de oră până când am reuşit să apucăm pe Centură. Vesel din cale-afară că am nimerit asfaltul călăuzitor către A2, în timp ce nen-tu Ciprian băga pedale, Mario are o revelaţie: „Bă, noi am plătit motorina?”. Ne-am împrăştiat de râs şi voie bună, dar, după 30 de secunde am început să conştientizăm cât de cât. „Bă, ne dau de pe cameră la poliţie, trimite elicopterul şi, uite, colo, ne arestează!”, făcu Andrei încurajator arătând într-o zare. Ăstimp, Mario îşi suna celălalt telefon, pierdut prin maşină şi pe care avea numărul unui personaj anume ales să se ducă la benzinărie şi să plătească motorina noastră. După o scurtă şedinţă organizatorică („Măi, copilaşi, hai să facem dracu’ ceva, că ajungem la ştirile de la ora 5, nu la lansare!”, eu, căutând niscaiva păr pe cap, de care să trag cu nădejde), Ciprian a vorbit cu nea Petrică, îl ştiţi de la Gaudeamus – Timişoara ori Librex – Iaşi, şi ne-a scos din belea. Eh, şi de-acuma, totul a mers ca uns. Şi că tot veni vorba de uns, A2-ul mi-a reconfirmat ipoteza că singura autostradă adevărată care există în fascinanta noastră patrie este aia mică de la Cluj.

La Constanţa era un soare şi o briză faină, de nu ne-am mai fi lăsat duşi de la terasa plină cu fete frumoase şi unde-am sorbit cu pasiune ceai şi margherite. Când s-a făcut vremea, am urmărit GPS-ul de pe iPadul lui Mario şi, după vreo zece minute de derulat aceleaşi imagini prin faţa ochilor, ne-am dat seama că ne învârtim în cerc. După ce am scăpat de streche, am nimerit, la două minute după ora 5, „Prăvălia cu Cărţi”, unde-am fost întâmpinaţi de aer condiţionat, fursecuri, sucuri şi oameni tare, tare faini.

Până s-a mai aranjat lumea prin librărie, am dat interviuri pentru ziarele „Mesager de Constanţa” şi pentru „Adevărul de Seară”, apoi Ciprian mi-a făcut semn că suntem gata pentru acţiune.
În stilul caracteristic, Mario a subliniat meritele „Templierilor” în descreţirea frunţilor, felicitând autorul pentru minunata realizare, dar şi pe Editura ALL pentru faptul că a făcut posibilă întâlnirea „Templierilor” cu publicul larg.
Andrei Gheorghe i-a numit pe „Templieri” „această Mahabharată românească”, salutând apariţia veselului roman în „încrâncenatul peisaj literar autohton”.

Atmosfera a fost de mare distracţie şi apropiată prietenie, cu atât mai mult cu cât toţi constănţenii martori la eveniment şi care au plecat cu „Templierii” acasă, aveau zâmbetul pe buze şi degrabă a vărsa glume în atmosfera înconjurătoare.
După sesiunea de autografe şi emoţionantele întâlniri cu Mihai Lupea (nehoian de-al meu şi pe care nu l-am mai văzut de câteva zeci de ani), Romeo Stavăr şi Viorel Contantin, dragii mei colegi de clasă din Liceul Militar, am intrat pe mâna doamnei Iulia Pană de la Neptun TV, care mi-a luat un foarte nostim interviu „la înălţime”, cocoţat pe-o scară „de 17 ani”, după spusele domnului Cristi Zeciu, patronul „Prăvăliei”.
Cu greu ne-am lăsat duşi din răcoroasa, dar atât de calda „Prăvălie cu Cărţi”, dar trebuia să ne băgăm picioarele în ea de Mare Neagră, după cum hotărâsem cu multe ceasuri înainte.

Şi uite-aşa, a 13-a oprire din „Drumul Templierilor prin Ţările Române” a fost foarte, foarte faină.
Mulţumiri domnului Cristi Zeciu şi personalului de la „Prăvălia cu Cărţi”, doamnei Iulia Pană de la TV Neptun, mulţumiri drăgălaşei Ancuţa Ciobanu de la „Mesager de Contanţa”, lui Mădălin Roşioru (Adevărul de Seară), dragilor Mihai Lupea, Romeo Stavăr şi Viorel Constantin, care au ţinut să-mi fie alături, mulţumiri lui Andrei Gheorghe şi lui Mario Demezzo pentru măiastrele cuvinte la adresa „Templierilor” şi, ca de obicei, lui Ciprian Constantin, maestrul nostru de filmări şi poze.
Frumoasă zi, minunaţi oameni! Să ne revedem sănătoşi data viitoare!

Cei doi autori însă (Îngerul Sfânt şi Adrian Voicu), deşi avem certitudinea că ştiu bine istoria lumii, fandează într-o ficţiune absolut autentică şi într-un comic de-o savoare rar întâlnită de la Revoluţie încoace, pe plaiurile Mioriţei, într-o naraţiune plină de aventură, de comedie, de intrigi şi culise politice, care se petrec la curţile Regelui Franţei, Filip cel Frumos, cu al său papă Clement al V-lea, de frământările lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu privire la nesupunerea faţă de Coroana Ungară a lui Basarab I, întemeietorul Statului Medieval Ţara Românească şi ctitorul Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş. Din punct de vedere strict istoric, cu referire la faptele templierilor, cartea de faţă are un merit deosebit, acela de a reduce în faţa cercetărilor importanţa trecerii prin lume a acestor „Cavaleri ai Templului”, cărora li s-a acordat prea puţină atenţie în cărţile de istorie, iar „rolul lor a fost împins în notele de subsol ale manualelor de istorie”, asa cum scrie Jean Marrs în „Guvernarea din umbră”. Cu atât mai puţine lucruri ştim, de asemenea, despre un alt ordin religios, originar din Franţa, Ordinul Cistercienilor, care a funcţionat şi pe teritoriul patriei noastre, în acele vremuri tulburi, la Cârţa, în Ţara Făgăraşului, Ordin, pe care – se pare – Adrian Voicu şi Îngerul său îl lipesc de Ordinul Templierilor, care avea aceeaşi origine şi acelaşi scop de a apăra locurile considerate sfinte.

Pe scurt, această epopee de luptă şi comedie, cu personaje fabuloase şi memorabile, cu limbaj de limbaj, frust, savuros, colorat, autentic ca la mama lui, se axează pe aventurile şi pe faptele de arme ale unor templieri (trei la număr): Berilă – valah, Pişta Massy – ungur, Kremvurşt von Schlitz – sas. Ei străbat această întindere bătrână şi curvă, numită Europa, pe la Curţile lui Filip cel Frumos, sporind durerile de cap, burtă şi şale subredului, dar ambiţiosului şi flatulentului papă Clement al V-lea. Sub semnul “In hoc signo vinces” (în acest semn vei fi victorios), cei trei fraţi de cruce, îmbrăcaţi fiecare în mantie jumătate albă, simbolizând lumina, şi jumătate neagră, semnificând întunericul, au hălăduit şi pe la porţile Curţii de Argeş şi Câmpulung, ajutându-l pe Basarab Întemeietorul ca să câştige Lupta de la Posada, împotriva îngâmfatului rege ungur, Carol Robert de Anjou. Ei încearcă să-l salveze de arsul pe rug pe Jacques de Molay, Marele Maestru al Ordinului Templului, au trecut pe la balconul lordului Capulet, schimbând destinele celebrilor îndrăgostiţi din Verona – Romeo şi Julieta – împăcându-i pentru vecie pe cei doi adversari de moarte – Tybalt şi Mercutio. S-au întâlnit apoi, la „Dolce vita”, cu Dante Alighieri, răzând copios de Poemul acestuia despre Infern, Purgatoriu şi Paradis, şi considerându-l ţicnit la cap.

Mai mult, o salvează pe Ana lui Manole, care – după ce a plâns „pe ghizdul fântânii de sărea cămăşuţa de pe ea”, a fugit cu un ţambalagiu drăgăstos, fiindcă – nu-i aşa? – vorba lui Popa Potenţiu, „E păcat să zideşti o aşa frumuseţe de muiere… Asta-i făcută pentru iubit, meştere, nu pentru mortar!”, îndemnându-l astfel pe Manole să pună vinul la temelie, nu femeia. La orizont apar şi cei trei ciobani din Mioriţa, cărora eroii noştri le-au dat câte-o pungă cu galbeni, ca să se chivernisească şi ei pe la casele lor, „iar ăla moldovean s-a dus la mumă-sa”. Umorul – cinic şi autopersiflant – merge până acolo încât templierii o conving pe „măicuţa bătrână cu brâul de lână”, mama ciobanului la nunta căruia a căzut o stea, să nu mai creadă în folclor. Eroii noştri sunt mari amatori de vin, mâncare bună şi femei frumoase, întâlnind în drumurilor lor nesfârşite personaje cu nume pe măsura firii acestora, a obiceiurilor, a viciilor, a virtuţilor lor: madam Sardine, Pitique de Tarencrique, mătuşa Sclerose, mătuşa Acriture, jupânul de Piliture, unchiul de Roumegouche, jupânul Coupe de Poudre, cavalerul Piche sur Mur, Omlette de Troissoeufs, Clochinde d’Oeufs, maestrul Atelle (doctorul Curţii), Farine de Blè, Gell de Douche, cavalerul de Mascullare, contele de Geaba, jupân Gulasz, d’Ampoule, Cordacios, ducele de la Creme, gemenele Kyntal, fraţii Grobienne şi Mitocainne, madam Hormone, Lesbien, moş Butuque, Pufarine, Baraboul, madam Suine, Ciubuk, Baksis, Sarma, Tzo Dau şi Tzo Iei, poliţistul d’Obitoque, degustătorul Papile de Soubtile, Flatule de Barà, Curbiliniu, Rectiliniu, Moş Gugăl, iată, stimaţi cititori, doar câteva nume de poveste, care vă vor binedispune şi vă vor scoate din stresul cotidian pe care vi-l creează Băse-n Cizmă, Boc – Pitic de Moalencrique, Leana Cârnat de Plechkoi si Kelemen Horor de Sekui…

Dacă mai luăm în considerare şi denumirile hanurilor şi ale tuturor cârciumilor prin care s-au ospătat, băut şi regulat cavalerii noştri, delirul este şi mai mare. Citiţi: Cărniţa Veselă, Călătorul Împăcat, Tâţa Fleşcăită, Polonicu’ Vrăjit, Cocoşu’ cu Ciocu’ de Aur, Grăsana Veselă, Călăreţul fără Cal, Cobza Găurită, Călătorul Rupt în Cur, Sătul şi Fericit, Hanul Mutului, Potol la Greu, Amantul Ciung, La Capul Spart etc. Numele cailor celor trei templieri au, de asemenea, semnificaţii mai mult decât grăitoare: Dizăl (calul sasului); Logum (calul lui Berilă) şi Moghior (calul ungurului). Despre diferitele bunătăţi culinare prezente prea des în cele 300 de pagini, ca o sfidare, parcă, la vremurile sărace şi creştine pe care le trăim, ce să mai vorbim?! Salivaţi bine, vă rugăm frumos: ouă de cotcodacă, amestecate grozav cu făină, turte de secară, şuncă afumată cu cimbru cules pe nemâncate, brânză frământată de oaie şi afumată în coajă de brad, purcel de lapte făcut la proţap, somn, pâine din grâu curat, pâine dreaptă făcută la cuptor, stropită cu ulei de măsline, fâşii de brânză de bou de apă, ghebe, măsline verzi, afumătură de porc, clapon împănat cu prune afumate, purcel de lapte cu măru-n dos, momiţe de taur în untură de oaie, clapon înăbuşit, găini fripte, cu ardeiu’ roşu în târtiţă, varză călită-n untură proaspătă de porc, potârnichi umplute cu brânză de oaie, frigărui de guguştiuc, miei la proţap, hălci de vită, cerbi fripţi, cu usturoi sălbatic, kebab, şerbet, halva, baklava, kaidaf, zamă de pepene galben, rahat şi chec – iată doar 5% din noianul preparatelor culinare din carte, care îţi mută simţurile din loc, în cazul în care te încumeţi să citeşti asemenea roman.

Ori autorul e un mare gurmand, precum Radu Anton Roman (Dumnezeu să-l ierte!), ori este un bun cunoscător al mâncărurilor tradiţionale, de la un capăt la altul al Europei, ceea ce-i totuna. Vinul rubiniu curge şi el în valuri, conform cântecului: „Hai turnaţi, turnaţi, turnaţi / Numai vin roşu fârtaţi / Ca să bem o săptămână / Să se scoale ca pe mână!”. O seamă de expresii nemuritoare şi metafore încântătoare îţi vor rămâne în memorie, după ce parcurgi „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”: „…o lumânare căzută pe ceaunul cu fiertură de sărbătoare”; „codana ce părea să tragă către blond ca furnica la miere”; „îşi făcea de lucru pe sub fusta hangiţei, care părea că se bucura sincer şi adânc”; „un burtos cu şorţ care purta pe el mostre din mâncarea servită în ultimii doi ani”; „…se agita ca un şoarece căzut în butoiul cu brânză”; „Necuratul l-a pus să-şi bage mâinile sub fustele fetei hangiului taman când intrau gărzile regelui”; „luaţi-vă caii şi dispăreţi ca volburile duse de vânt!”; „…pumnii încasaţi de o muiere ar fi rupţi din Rai”; „Cardinalul Flatule de Bará era un tip plinuţ, deloc înalt, cu trupul ca un cazan de rufe, deasupra căruia natura glumise şi-i aşezase un ceaun în loc de cap”; „…abia ţinându-se să nu mai scape o salvă printre buci”; „…în moliciunea saltelei din paie proaspete recoltate în toamnă”; „…iar tu nu mai beli orzul la cai …”; „…trăgeau muierile la tine, mai ceva ca tăunii sub coada iepei”; „s-a topit în braţele mele precum zăpada-n Carpaţi primăvara”; „Dizăl era singurul cal atrăgător de muieri nurlii, chiar dacă era iapă”; „…sunteţi depănuşat la pantaloni”; „nişte doamne, ce pana mea de la pălăria de vânătoare”; „numaidecâturi regale”; „prin urmare, e bine în Valahia lui Basarab”; „…tăiase verdeaţă la patrupedele lătrătoare”; „a fost nevoit să dispară brusc, ca să-şi păstreze capul alipit la trup”; „fundul ei bombat şi tare ca un săculeţ de făină”; „securiştii sunt oameni cu securi, iar boschetarii – ăi ce poartă boschetă la pălărie”; „făcându-şi de lucru cu limba printre picioarele unei chiriaşe”; „o lucra de zor pe una din spălătoresele cratiţelor regale”; „pentru ce crezi că este vinul, dacă nu pentru stins focul din curul găinii?”; „…se plânge mereu soaţa la mine că nu e destul de mare pentru măsura ei”; „a amestecat plăcerea cu datoria”; „regele a început să arunce cu pâine pe străzi, ca să se strângă lumea în piaţă”; „să dăm decret pentru schimbarea căcăstoarei”; „poate ne trezim cu plebea furioasă că ne ia pe la spate”; „camera se umplu de izul unui hârdău cu maţe de bou uitate o săptămână la soare”; „nu pot să-l omor pe de Douche, încă mi-e util şi rezolv o mulţime de treburi cu el” (citatul se potriveşte atât de bine lui Băsescu, care-l utilizează pe Boc la atâtea treburi urât-mirositoare); „Sire, azi nu mai ciocăniţi, şi Dumnezeu s-a odihnit în cea de-a şaptea zi!”; „paloşuri bulgăreşti şi arcuri cu rază medie”; „vin din Sacristia Bisericii Santa Maria Magiore din Roma”; „fata moşneagului se lumină aurifer”; „ne-a înşelat nădejdile şi apoi a pus câinii pe noi” etc.

Cunoscător profund al obiceiurilor şi al folclorului românesc, Adrian Voicu ne delectează cu zicale, vorbe de duh şi strigături autentice, culese cine ştie din ce unghere şi cătune ale acestei frumoase şi triste ţărişoare numite, nu chiar întâmplător, România: „Vinu-i cel mai bun amic, în lipsa unei muieri milostive!”; „Bogăţie, bogăţie / Vin’ la neica să te ţie / Şi-am avut un vis frumos / Cai, femei şi banul gros”; „femeia e temelia casei – da’ n-am auzit pe cineva să-şi fi zidit muierea, ca să-şi ridice casă”; „mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie”; „duşmanul duşmanului nostru se cheamă prietenul nostru”; „o femeie tânără, mlădie si frumoasă, ca un înger din cărţile desenate ale popilor”; „gardianul poftelor trupeşti”; „n-am fost niciodată de partea stăpânirii, ci numai de partea banului”; „noi suntem gata să murim, şi tu vrei să pui limbă la clopot?” (atunci când Kremvurşt le-a cerut celor doi o muiere) etc.

Oameni buni, cartea lui Adrian Voicu este una adevărată despre viaţă, pe parcursul căreia se bea, se mănâncă, se flatulează, se ucide şi se face dragoste, ca să nu spun că se regulează pe cinste. Nu degeaba ea (cartea!) are un motto care mă scoate din sărite că nu l-am descoperit şi scris chiar eu: „Uneori, bălane, viaţa e ca atunci când eşti la muierea altuia şi ăla bate la uşă.”

Să trăiţi frumos!

Dumitru Sîrghie – Linia Întâi, 16.06.2011