Acasă

Încă de la prima lansare mi se înfiripase în minte ideea realizării un astfel de gest şi în locul unde am văzut pentru prima oară lumina zilei şi am continuat s-o văd în următorii 14 ani din viaţă.

Nehoiu…

Multora nu le spune nimic acest nume sau fac confuzie cu „Negoiu”, celebrul vârf montan, situat în masivul Făgăraş, al doilea ca înălţime în România.

Minunata urbe de unde mă trag este un orăşel cochet, micuţ, dar vioi ca şi dezvoltare, aruncat în depresiunea cu acelaşi nume, strâns îmbrăţişat de coamele împădurite ale Subcarpaţilor de Curbură, datat în urmă cu mai bine de patru secole şi jumătate (mai precis, în 1549). Pe la 1700, Nehoiu este menţionat pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, erudit şi cronicar muntean, autorul operei istorice fundamentale „Istoria Ţării Rumâneşti dintru început”. La sfârşitul secolului al XVIII-lea localitatea apare şi în hărţile folosite de Imperiul Habsburgic, dată fiind aşezarea sa pe drumul ce lega Braşovul de Brăila. În aprilie 1989 devine singurul oraş din Munţii Buzăului. Este unul dintre cele mai vechi centre de exploatare şi prelucrare a lemnului din ţară şi, dacă nu mă înşel, fabrica de cherestea era cam cea mai mare din Europa începutului de secol XX.

Acum, că v-aţi făcut o oarecare idee despre superbul meu loc de baştină, continuu prin a vă spune că sâmbătă, 17 mai, în jurul orei 11:00, au început „să curgă” înspre Casa de Cultură sumedenia de concitadini cu care nu mă mai întâlnisem de câteva decenii. Precaută, maică-mea s-a postat la intrare şi a direcţionat doritorii către sala unde avea loc lansarea. Într-un sfert de oră holul Casei de Cultură devenise neîncăpător.

Chiar dacă după terminarea celor opt clase primare la Şcoala Nr. 1, „din centru”, paşii m-au purtat prin alte locuri, inima mea niciodată nu a părăsit aceste meleaguri de basm. Oameni pe care nu-i văzusem de zeci de ani, cadre didactice, colegi de clasă, prieteni, vecini, dar şi cei pe care i-am cunoscut cu ocazia acestui eveniment, m-au făcut să mă simt de parcă eram în casa părinţilor mei. Trecerea anilor le-a înnobilat înfăţişarea, dar nu le-a alterat câtuşi de puţin căldura din suflete, căldură pe care am resimţit-o din plin în strângerile de mâini, îmbrăţişări şi cuvinte rostite cu sufletul.

Cu câteva minute înainte de ora 12:00, dl. primar Alexandru Corcodel, Omul care a făcut posibil ca acest eveniment să aibă loc într-o manieră absolut impecabilă din punct de vedere organizatoric, i-a invitat pe toţi cei prezenţi în sală.

Cuvintele d-lui primar sau ale d-nei Constanţa Doman, directoarea Bibliotecii Orăşeneşti şi sufletul întregii manifestări, ale d-lui Nicolae Gâlmeanu, poet, membru al Uniunii Scriitorilor, ale d-nei învăţătoare Cornelia Dumitrache (Doamnă, cu greu am reuşit să-mi stăpânesc ochii să nu verse lacrimi!), ale d-nei directoare a Grupului Şcolar Tehnic, Maria Cojocaru, ale lui Bogdan Vasilescu (Vaxxi), vechi combatant DaewooClub sau ale lui Toni Mihai, prietenul meu de la „A”, cu care alergam după fete, acum, he-heee!, vreo două’ş’cinci de ani prin tabăra de la Sărata Monteoru, sub privirile „materne” ale d-nei Dumitrache, m-au lăsat minute bune fără aer în plămâni şi fără puterea de a articula ceva. Emoţiile pe care le-am trăit aici, printre nehoienii mei, nu pot fi redate nici în scris, nici verbal, iar clipele petrecute alături de domniile lor îmi vor rămâne săpate adânc în inimă, atâta timp cât ea va bate.

Nu pot să vă dau ingredientele unei lansări reuşite, dar pot să v-o recomand pe doamna Constanţa Doman, o femeie îndrăgostită iremediabil de Carte, pe cât de mică la stat, pe atât de inimoasă, energică şi mare la suflet. Împreună cu domnul Florin Croitoru, administratorul Casei de Cultură, a făcut o echipă pe cinste, cu care dl. primar Alexandru Corcodel se poate mândri oriunde şi oricând.

Să mulţumesc îndeajuns acestor Oameni care mi-au materializat un vis, nu cred că aş putea vreodată. Prin organizarea acestui eveniment, dânşii mi-au oferit şansa ca cei care mă cunoşteau, şi nu numai ei, să mă descopere altfel. „Am făcut ce era normal să facem, domnu’ Voicu”, mi-a spus simplu dl. primar. „N-am făcut nimic deosebit.” Exact cu aceste cuvinte mi-au răspuns şi ceilalţi doi „responsabili”, ca să zic aşa, întru reuşita evenimentului. Mă înclin cu adânc respect şi recunoştintă atât în faţa dumnealor cât şi a celorlalţi nehoieni de-ai mei, care m-au făcut să mă simt atât de mult acasă.

Lansarea s-a terminat cu o masă oferită de dl. primar la „Han”, cum îi zicem noi, cei din partea locului, motelului „Nehoiu”, cu puţin timp înainte de a începe o ploaie adevărată, ca de vară, dar ceva mai lungă în exprimarea ei.

Ar mai fi multe, multe de spus, dar nu aş putea să redau întreaga atmosferă emoţională care s-a întâmplat acolo. Ca o concluzie, închei citându-mi mama: „Adiţă, mamă, la câte lansări am fost eu, asta a fost cea mai frumoasă!”.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*