Intrat într-o relativă normalitate, socialul românesc permite o relaxare de care unii scriitori cu spirit ager şi cultură aşişderea profită pentru a imagina versiuni comice ale realităţii. O parodie istorică reuşită este romanul lui Adrian Voicu, ”Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, Editura Alfa. Linda Hutcheon sublinia că parodia trebuie să fie precedată de cunoşterea domeniului parodiat, fiind şi ea, în cele din urmă, o formă perversă de adoraţie. Despre templieri, numai de bine! S-au scris atâtea cărţi şi articole despre ei, încât ţi se cam apleacă de fiecare dată când mai vezi una. De asta mă şi speriasem în cazul de faţă, însă aşteptările, din fericire, mi-au fost înşelate. Voicu nu omagiază nu ştiu ce lojă masonică prin scrierea lui, nici nu face paradă de erudiţie (întreprindere mereu ridicolă şi inutilă). El pur şi simplu doreşte să-şi amuze cititorul la modul inteligent cu un roman istoric de aventuri. Acest lucru se poate realiza prin suspans, fluenţă a povestirii, dar şi intercalare a episoadelor, plus cunoaştere a registrelor limbii arhaice şi a regionalismelor.
Ei bine, nu atât suspans este de găsit în această carte, cât o excelentă exploatare a resurselor limbii, de la onomastica sugestivă, până la toponimie şi poante năstruşnice. Plecarea este faptul istoric al arderii pe rug a Marelui Maestru al Ordinului Templierilor şi confiscarea averilor acestuia. Dar cum să rămâi în gamă majoră când membrii conspirativi ce vor să salveze rămăşiţele Ordinului se numesc Kremvurşt von Schlitz sau Berilă Valahul? La fel şi cu partida opusă: omul de încredere al regelui se cheamă Gell de Douche, cardinalul ostil Ordinului este Flatule de Bará care scapă prin „bătrânul robinet de cur” câte un „mare şi prelung tunet otrăvitor”, subalternul cardinalului este vicarul de Fazat, la care se adaugă personaje de rang secund ca Gyula Kacsyula, baronul de Iştenem, madame Sardine, un strămoş de Dresant, o paraşută Omlette sau un curvar bandit ca Tarencrique, calul Dizăl, Piche sur Mur, jupân de Bil, De Fichique, marchizele fluşturatece d’Oeufs şi de Buzée. O sărbătoare a numelor şi a poreclelor transparente ca intenţie, dar bine găsite şi nimerit plasate. Cum s-ar zice: se non è vero, è ben trovato!
Anacronisme inspirate
Fără a experimenta la nivel de procedee narative – ceea ce ar fi şi riscant într-o parodie istorică– prozatorul are totuşi înţelepciunea de a frânge cronologia faptelor. Suspansul este întreţinut şi de flash-back-uri ori de „filmarea” din unghiuri diverse. Anacronismele sar şi ele în sprijinul parodiei. De exemplu, o marchiză cam curviştină se zgâieşte la pectoralii unui SPP-ist, un paj regal se numeşte Quasimodo şi are CV-ul foarte asemănător cu cel al unui cunoscut personaj literar. Unele formulări pentru fapte banale sunt şi ele amuzante prin parafrazare: „Nu trecuse decât o clepsidră mică, de purtător”. Ierarhia de la palat este privită prin prisma regulilor administraţiei moderne. Iritat de urâţenia lui Quasimodo, care îi tulbură gândurile aşa cum lui Kant i le tulburau lipsa unui nasture de la vestonul vreunui elev, regele declanşează meritocraţia balcanică: „nu voi mai tolera decât rudele directe şi prin alianţă!”.
E posibil ca alianţa Sabia Domnului, antiregalistă şi antipapală, să aibă scopuri nobile, însă ele sunt bine temperate de apariţii de acest fel: „un câine cu coadă băţoasă, preocupat de cerul înstelat”. De unde rezultă că parodia şi satira sunt dirijate atât împotriva fidelităţilor masonice, a entuziasmului hierarhic, cât şi împotriva snobismului. Ca să-şi incite cititorii mai mult, Voicu recurge şi la localizare. Bunăoară, Ianosz Kukurusz întreabă „Cum e în Valahia principelui nostru Basarab?”
Ar mai fi de evidenţiat şi realismul aparent zolist, în realitate împănat cu artificii naratologice, al titlurilor. Iată mostre: ”Unde se arată începuturile acţiunii”, ”Unde se usucă nişte haine şi se schimbă planuri”, ”Unde se împrăştie toţi şi toate”, ”Unde se mănâncă rahat”.
O demonstraţie, aşadar , de perfectă stăpânire a sculelor narative de către un autor bine informat, cu minte vivace şi mult umor. Mitologia templieră este relansată postmodern către un public cultivat, însă dispus să îşi ia propria cultură à la légère.
Ar fi păcat să nu menţionez şi harul poeticesc al scriitorului. În 2014 el a publicat la Editura Tracus Arte ”Una pe inimă, una pe dos. Poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite şi mai naive pentru amorezi şi dive”. Cum se observă, spiritul mucalit supravieţuieşte şi în genul mai sensibil. Dispoziţia cărtăresciană a prelucrării modelelor, în dauna inovaţiei, este identificabilă şi aici. Cele mai multe poeme sunt scrise în tehnică tradiţională şi chiar în maniere (re)cunoscute. Unele dintre ele ating punctul culminant al ironizării: „Îmi amintesc, cu ceva vreme în urmă,/ Aveai chiloţii cât palma de infant./ Acuma, când ţi-i pui pe sârmă,/ Faci de ruşine şi un elefant!/ Morala o ştie şi bunica,/ Nimic nu este nou sub soare:/ Iubirea la-nceput e atâtica/ Dar, după ani, devine foarte mare” [Chiloţii (fabulă mică)]. Romancierul este peste poet, însă ambele faţete alcătuiesc un profil scriitoricesc surprinzător, inconfortabil.
Leave a Reply