Am stat sub geamul tău, Elviro
(căci ea stă la etajul doi),
Nenumărate nopţi pe vânt, pe ploi,
Plângând, strigând, cântând iubirea noastră,
Tot aştepând un semn, un licăr la fereastră.
Sunt eu, truverul, al tău stihuitor plouat,
Ce-atâta apă-n gură şi-n chiloţi a adunat
Cât pentru două… Ba nu!
Cât pentru şapte vieţi!
De hainele aş stoarce,
Aş umple trei găleţi.
Şi-n noapte-aceea făr’ de lună,
Iubirii noastre i-aş fi pus cunună,
Dar a lătrat o voce de la balconul tău,
Lăsându-mă ca părăsit de Dumnezeu:
„Bă, Făt-Frumos, voinice de niciunde,
Tu nu văzuşi că nimeni nu-ţi răspunde?
Ce-i dai tot timpul din gură cu sorbire,
Lacrimogene şi dorinţe de iubire?
Mai lasă-ne cu dragostea înaltă!
Vezi că Elvira stă la scar-ailaltă.”
Leave a Reply