Ediţia din acest an a Târgului de Carte „Gaudeamus” de la Timişoara a mai prilejuit încă o dată întâlnirea cu un peisaj editorial colorat, atrăgător, incitant prin noutatea sa. Pentru câteva zile, cartea a devenit punct referenţial în cotidianul nostru. Am pornit să explorăm un teritoriu plin de surprize: autori, editori, cărţi, informaţii despre acestea toate. Nu a mai fost ca în anii precedenţi aerul de târg de epocă, cu trâmbiţare la propriu, cu reclamă acroşantă, totuşi, atmosfera de căutare, achiziţionare, interes pentru ce mai pot cumpăra nu a scăzut, ceea ce înseamnă că bibliotecile tradiţionale vor mai rezista. Concurenţa cu textele în format electronic pare a fi găsit chiar un făgaş de coexistenţă. Multe edituri au ales formula atractivă a prezentării în dublă ipostază: cartea tipărită pe hârtie şi, adăugat, ca un bonus, în format electronic, pe CD.
În acest cadru, am avut prilejul să cunosc şi să prezint cartea unui autor venit de la Bucureşti cale lungă, cu maşina, să-şi întâlnească primii cititori ai noului său volum, intitulat cât se poate de inventiv Nepovestitele trăiri ale templierilor români, de Adrian Voicu şi apărut la Editura ALL.
Acţiunea debutează abrupt. Fără descrieri sinusoidale, ne pomenim în plin secol XIV, la curtea regelui Filip cel Frumos, frumoasă încadrare în timp. Tentaţi să cunoaştem ce ne rezervă acest ambient istoric, citim, citim şi, brusc, ne simţim părtaşi la mersul în ritm alert al textului. Maestrul şi De Charney trebuie salvaţi de la condamnarea la moarte. De aici totul se precipită, acţiunea se ramifică, iar cititorul nu mai are scăpare. Trebuie să ia parte la cele ce vor urma. Altfel, rămâne cu nespus de multe întrebări despre ce se mai întâmplă în demersul epic abia început. Sunt în această derulare epică foarte multe uşi pe care prozatorul doar le întredeschide să te atragă, pe tine, cititorul, şi abia apoi înţelegi cam unde voia să ajungă împreună cu tine.
De la curtea regală, îndată acţiunea alunecă spre un han sadovenian, cu hangiu intempestiv şi gata de arţag dacă e cazul, cu hangiţă tânără şi dedată la ocheade către tânărul blond, Kremvurşt von Schlitz, unul dintre protagonişti, unul dintre templierii români, alături de Berilă Vlahul si Pişta Massy.
Odată intraţi în scenă, cei trei templieri imaginaţi, construiţi de la zale şi până la reacţiile lor vitejeşti de autor, nu-i vom mai pierde din ochi. Ar fi şi imposibil. Adrian Voicu dovedeşte o fascinantă putere de a conduce o acţiune pe mai multe planuri. Şi o capacitate admirabilă de a recrea o atmosferă, un timp, dar ce spun timp… E vorba de multe epoci istorice, de la Romeo şi Julieta la Dante sau viceversa, cum doriţi, acţiunea permite o glisare prin varii medii şi întâmplări, ne întâlnim până şi cu Meşterul Manole şi cu ciobanii din Mioriţa. Planurile epice sunt în permanentă diversificare.
Puterea de sugestie şi reînviere a unor epoci se face prin mai multe mijloace: mai înainte de orice, prin limbaj. Apoi, prin atitudinea personajelor în faţa vieţii, a neprevăzutului, a dorinţei de stabilire a dreptăţii. Nu mai puţin important este şi traseul geografic, dar şi spiritual pe care templierii în principal, împreună cu celelalte personaje, îl străbat cu perseverenţă. Un anume farmec vetust planează când e vorba de istorie, dovadă a siguranţei în scris pe care Adrian Voicu o are negreşit, uzând de sugestia prin limbaj. Referitor la acest punct forte, necesar în orice construcţie epică, de notat faptul că autorul struneşte foarte bine fraza, reuşind să nu se repete chiar dacă, aşa cum spuneam, acţiunea este mult ramificată în timp şi în spaţiu psiho-social.
Acţiunea scapără. Verbul scoate scântei. Şi cum altfel, când e vorba de eroism şi ispite omeneşti de tot felul. Cuvântul bine dozat conturează personaje complexe: pline de vivacitate, insolente, puternice sau ridicole, pline de eroism. Verbul este acid, ironic, stringent, tranşant, după caz.
Senzaţionalul se împleteşte cu mersul firesc al istoriei. Personajele hohotesc pantagruelic sau se ospătează în stil valah tradiţional şi chiar, din nou, pantagruelic, regele e coborât de pe soclu, cei în haină monahală au atitudini surprinzătoare. Senzaţionalul şi binele după calapodul unor dorite legi morale se îmbină spectaculos, se perindă prin memoria epicului cărţii regi, curteni, bârfitori, papi, slugi mincinoase, linguşitori, trădători, hangii, boschetari, fete frumoase, codoaşe şi toate în umbra templierilor români care nu se dau bătuţi în nicio situaţie şi, în final, reuşesc să rotunjească Ţara Românească, doar sunt templieri de-ai locului.
O asemenea desfăşurare de „forţe” nu se dirija, artistic vorbind, decât printr-o percepţie specială a raportului personajelor cu timpul. Glisarea prin istorie, dar şi prin imaginar devine cât se poate de atractivă. Timpul acţiunii există în funcţie de atitudinea personajelor. Aflăm secvenţe temporale adâncite în vremi, un timp al acţiunii fruste, imediate, intempestive, un altul fermecător, chiar duios, altul trăit la intensitatea eroică sau bahică, un timp exaltat, trăit orgolios.
Templierii sunt în centrul acţiunii oriunde şi oricând, fireşte. Menirea lor nu are timp de renunţări. Orgolioşi, dar nu plini de o severă îngâmfare, poartă cu toţii o „armură veselă”, aş spune. Ironia mixată cu hohotele de râs dau un tonus relaxat textului. Templierii lui Adrian Voicu au cale liberă spre cititori. Să-i cucerească, să-i farmece şi să-i scoată din monotonia cotidiană.
Leave a Reply