Portrait en Lettres Capitales

Cine sunteți, unde v-ați născut și unde locuiți ?

Înainte de a vă răspunde la întrebări, aș dori să vă salut și să vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-ați făcut-o punându-mă pe lista de invitați a „Portretelor în Majuscule”.

“Cine sunt ? Sună-ți câmpiile!”

Da, este un vers din poezia Patria de Nichita Stănescu și permiteți-mi să vă povestesc o chestie amuzantă care îmi vine în minte de fiecare dată când aud această întrebare.

Aveam un coleg de clasă în liceul militar care nu-și putea aminti cuvintele acestei poezii ori de câte ori profesoara noastră de limba și literatura română îl punea să o recite.

Cu voce ștearsă, vorbind rar și nesigur, făcea un delicios melanj de versuri, dar încheia tare, repede și apăsat cu ”Al tău sunt Patrie dintotdeauna”.

Folosind în continuare cuvintele lui Nichita, v-aș răspunde că „nu sunt altceva decât o pată de sânge” care spune povești.

Sunt un povestitor de vieți, de viețile personajelor mele, desigur, personaje pe care încerc să le imaginez spre deosebire de vremurile gri pe care le trăim acum.

M-am născut în Nehoiu, cel mai frumos oraș montan din județul Buzău și de câțiva ani, aproximativ 7, locuiesc în Franța, mai încolo de Paris.

 

Trăiți din meseria de scriitor, dacă nu, ce meserie practicați?

O, daaa, aș vrea să pot trăi din scris și încă nu am renunțat la visul ăsta.

Însă, ca să îmi continui pasiunea pentru scris, trebuie să-mi uzez abilitățile de inginer aeronautic, lucru care îmi place foarte mult, poate nu la fel de mult ca scrisul, dar e pe-aproape.

 

Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru literatură și mai ales pentru scris?

Așa cum îmi place deseori s-o spun, pasiunea pentru scris am dobândit-o de cum am terminat cu bastonașele clasei I și “Ana are mere”, celebra propoziție din Abdecedarul de altădată.

Prin ’88-’89, pe când eram student la Școala Militară de Artilerie Antiaeriană și Rachete din Brașov, m-am îmbolnăvit și am stat în infirmerie vreo 2-3 săptămâni.

Ei, bine, ce era să fac în infirmerie în tot acest timp?

Nu tu mâncare bună, nu tu televizor, nici măcar asistente frumoase nu erau, așa că m-am apucat de scris tot felul de istorii și istorioare pe care le citeam colegilor de pluton care veneau în vizită, spre marele lor amuzament.

Apoi am început să scriu pentru brigada artistică a companiei din care făceam parte, urmând ca la ceva vreme să-mi apară câteva texte micuțe în revista ”Viața Studențească”, spre maxima satisfacție personală.

Și cam atunci s-a cuplat releul pasiunii pentru scris și așa a rămas.

 

Care sunt autorul/cartea care v-au marcat cel mai mult în viață?

Autori și cărți sunt mulți și multe, nu cred să fie cineva care să se oprească la singură carte ori un singur autor.

Ca să încep cum se cuvine, eu zic că am avut mare noroc cu părinții mei.

Maică-mea, o mare iubitoare de cărți, abia aștepta să ”bage” marfă nouă la doamna Iana și doamna Licuța, singurele librărese din Nehoiul copilăriei și adolescenței mele, venea cu sacoșa de cărți acasă.

Îmi amintesc în primul rând de ”Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă, urmând poveștile cu Feți Frumoși, Cosânzene și Călin – file din poveste ale lui Mihai Eminescu, apoi mi-aduc aminte că era pe vremuri o colecție faină, ”Povești nemuritoare” îi zicea, am mâncat-o pe pâine, ca să zic așa, asta și datorită lui taică-miu care-mi citea felurite povești într-un fel haios și magic deopotrivă.

Apoi am iubit maxim ”Basmele românilor” ale lui Petre Ispirescu,”Păcală” a lui Petru Dulfu, ”Nică fără frică” a Ninei Cassian, povestirile lui San Antonio ori Haralamb Zincă, ”Cei trei mușchetari” și ”Le Vicomte de Bragelonne” ale lui Alexandre Dumas, toate cele ale lui Jules Verne, continuând cu poveștile cu Winnetou, Old Firehand, Old Surehand și Old Shatterhand ori ”Aventurile în deșertul sălbatic” ale lui Karl May, sau superbele romane ale lui Sven Hassel, Douglas Reeman ori Alistair MacLean.

Am înșirat destule, zic, doar la o primă gândire, că de-asta v-am spus că nu poate fi o carte ori un autor, sunt prea multe și frumoase făcute pe lumea asta ca să mă pot opri doar la una/unul.

 

Ce gen literar practicați (roman, poezie, eseu)? Treceți cu ușurință de la un gen la altul?

Mă simt ca peștele în apă scriind proză scurtă, majoritatea cărților publicate fiind colecții de povești mai lungi sau mai scurte.

Am un roman în două volume, dar tare mi-aș dori să închei trilogia cândva.

Am scris și poezii, multe, multe s-au pierdut, altele le-am strâns într-un volum tipărit, un altul sper să am timp și putere să-l încheg și să-l dau vreunei edituri dispuse să-l ofere cititorilor.

Am scris chiar și o piesă de teatru care a fost lecturată la Institutul Cultural Român din București și care a avut mare priză la public.

Trecerea sau netrecerea ușoară de la un gen la altă se produce în funcție de timpul aflat la dispoziție și de puterea de concentrare.

Dar, după cum spuneam mai sus, cel mai confortabil îmi este să le spun oamenilor povești mai mult sau mai puțin închipuite despre mine și despre ei înșiși, așa cum nu credeau să se vadă vreodată.

 

Cum scrieți – dintr-o singură trăsătură de condei, cu reluări, la persoana I sau a III-a?

Da, cu modestie recunosc că scrierile îmi cam ies din prima, la o a doua, a treia lectură răsar eventualele erori de gramatică ori expresii nelalocul lor.

Povestesc la persoana întâi, persoana a treia predomină atunci când scriu un roman.

 

De unde alegeți subiectele cărților dumneavoastră și cât timp este necesar pentru a le da viață ca adevărate opere de ficțiune?

Îmi imaginez poveștile mele ca și cum ar fi niște frânghii de care se agață cititorii ca să iasă din lumea lor și să pătrundă în cea a scrierilor mele, frânghii împletite din clipe și trăiri din viața de zi cu zi, împreună cu multe fire de ficțiune.

Cotidianul mă ajută din plin și nu-mi trebuie decât sâmburele, miezul, o mică idee, un cuvânt, o expresie, o situație din ceea ce văd, aud și simt, apoi îmi trimit un email și, mai târziu, când am un moment liber creionez sau definitifez întreagă poveste.

Cât de repede sau încet le prezint fanilor – sunt destul de activ pe online, sau editurilor, depinde cât de mult mă ocupă serviciul și viața de familie.

 

Alegeți mai întâi titlul operei înaintea dezvoltării narative? Ce rol joacă pentru dumneavoastră titlul unei opere?

În opinia mea titlul este decisiv.

El nu are prea mare însemnătate, zic eu, dacă te numești ”Mircea Cărtărescu” sau ”Stephen King”, dar dacă te numești ”Adrian Voicu”, atunci cam trebuie să te gândești ”Oare ce titlu să pun eu la cartea asta ca să stârnesc curiozitatea vreunei edituri?”.

Și-atunci, neparadoxal, în loc să-mi pun la manuscris un titlu gen ”Solenoid”, mă gândesc o vreme și îmi iese ceva de genul ”Pe vremea când lumea începea să-și taie porcul de pe listă” ori ”Nepovestitele trăiri ale templierilor români”.

Bine, comparația e un pic forțată, dar cine îmi cunoaște scrierile, știe despre ce vorbesc.

 

Ce raport întrețineți cu personajele dumneavoastră și cum le inventați?

Personajele nu le inventez, ele pur și simplu vin și mi se așază în povești.

Unele apar mai discret, altele, dimpotrivă, intră cu alai și pompă ori de-a dreptul brutal, altele doar sună la ușă și dispar până să ieși să vezi cine a fost.

Oricum ar fi, suntem foarte buni prieteni, vorbim destul de des, ne întâlnim ori de câte ori putem și facem cam tot ce ne trece prin cap.

Eu le ofer libertate absolută și am grijă să fie tot timpul sănătoase și voioase, ele iau firul poveștii și-l duc de-aici și până la final.

Simt că că toate personajele mele pozitive mă iubesc, fie că sunt templieri, colegi de serviciu, animăluțe, felurite obiecte, litere ori personaje total fictive din alte universuri.

Cele negative, că sunt și de-astea, bănuiesc că nu sunt prea fericite, deși s-ar putea să greșesc, pentru că mie nu-mi place să le chinuiesc, le las să fac un pic pe nebunele, apoi le scot repede din scenă.

 

Vorbiți-ne despre ultima dumneavoastră operă și de proiectele dumneavoastră de viitor.

Pentru că m-ați întrebat mai devreme cum e cu titlurile, ia uitați-vă cum se numește ultima mea carte: ”O istorie cu muște și alte povești vii pentru copii”.

Din prima vă dați seama că este o carte pentru copii isteți, are o sumedenie de povestiri faine încununate cu inspiratele și frumoasele ilustrații ale bunei mele prietene din Olanda, Wendy van der Zee.

Da, este prima mea carte ”internațională”, ca să zic așa, și a fost fain de tot cum am început colaborarea cu Wendy: am norocul să lucrez cu soțul ei, care mi-a zis, ”Adrian, povestirile tale cu animăluțe sunt foarte mișto, iar nevastă-mea știe să deseneze bine. Nu vrei să-i trimiți și ei poveștile tale, că sunt sigur că i-ar plăcea să le ilustreze.”

Și astfel s-a născut o preafrumoasă de carte, iar Editura Junimea din Iași mi-a făcut marea onoare și bucurie să o publice în iulie 2020.

Am stat de vorbă cu viitorul și mi-a spus că foarte curând, sub oblăduirea aceleiași edituri Junimea, îmi va ieși în lume încă o carte numită ”Despre ce vorbesc porumbeii când stau pe sârmă și se uită la oameni”.

Este, așa cum îmi place mie să zic, un volum de proză scurtă de familie, cald, haios, șugubăț, cu povestiri și pilde frumoase, plin de optimism și voie bună.

Este a treia carte din ciclul ”Acceleratorul de Particule” – ăl mic al meu, despre care domnul Lucian Vasiliu, directorul editurii, spune că este un ”personaj nărăvaș, isteț, seducător, continuator, în alt context, al copilăriei și copilăririlor, în duhul junimiștilor de odinioară, Ion Creangă și I. L. Caragiale”.

Același viitor mi-a promis că dacă voi fi cuminte și-mi voi vedea de scris cu cel puțin tot atât de multă pasiune ca și până acum, o să termin un roman, o carte de poezii și încă una de proză scurtă care, cu ajutorul distinsei doamne Gabrielle Sava care o va traduce, sper să fie aleasă spre publicare de o editură franceză.

Ar mai fi multe, dar mai lăsăm loc și pentru data viitoare, nu?

Încă o dată, vă mulțumesc foarte mult pentru că m-ați inclus în colecția dumneavoastră de ”Portrait en Lettres Capitales”.

Toate cele bune dumneavoastră și cititorilor dumneavoatră!