Dragilor, domnul Costin Tănăsescu mi-a făcut onoarea să-mi citească poeziile, ba chiar a şi scris ceva în acest sens în revista Argeş, graţie bunei mele prietene Simona, căreia îi mulţumesc şi aici.
Timpul nu mai are răbdare cu nimeni. Simţim cu toţii cum se învârtoşează. Poate de aceea, când am primit „Una pe inimă, una pe dos”, cartea prozatorului şi poetului Adrian Voicu, apărută la editura Tracus Arte, Bucuresti – 2014, m-am gândit dacă nu cumva o să-mi pierd vremea citind-o… Păi… Să coborâm cearşaful şi să contemplăm statuia!
Prima parte a cărţii poartă inspirat titlul „Poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite” şi deschide uşa larg receptorului către spaţiul ludico-romantic, fără îndoială acesta fiind habitatul poetic în care autorul se simte cel mai bine. M-au surprins însă câteva poeme care ies oarecum din nota fixă a acestei sfere, destul de omogene, de altfel. Texte care s-au luat de mână şi au părăsit ritmul de bază pe care l-aş putea caracteriza din nou, romantico-glumeţ (!) şi s-au focusat pe un discurs romantic-altruist. Mă refer la: „Ancoră îmi eşti şi ţărm”, „Dimineaţă”, „Ieri”, „Noapte fără lună” şi „Îmi eşti”. Am identificat în poemele respective dispoziţia către sacrificiu al sinelui pentru iubire, lipsa de condiţionalitate, într-un cuvânt: jertfa. Şi cum vorbeam despre omogenitate, am putea considera prima parte a acestui volum drept o declaraţie de dragoste continuă, în care versul clasic este destul de prezent, fapt care se situează antinomic faţă de ceea ce se întâmplă în traficul poeziei momentului. (Se vor auzi destule claxoane, clar!) Deşi există, după cum bine ştim, nişte constrângeri de ordin prozodic, Adrian Voicu iese în aplauzele mele din această bucată de partitură mai dificilă a propriei simfonii literare. Poezia din prima tranşă expusă de poet are un efect antidepresiv, oferă căldură emoţională, are accente optimiste, ludicul prestat nu este al loser-ului de serviciu (adică celebrul românesc haz de necaz), dimpotrivă, în şi din textele lui toată lumea câştigă ceva.
În a doua parte a volumului, pe care poetul a numit-o categoric haios „Poezii naive pentru amorezi şi dive”, lucrurile se mai schimbă… Uşa, despre care vorbeam la început, se scoate din ţâţâni şi se sprijină pe perete. Bag seama că nici aşa nu e loc pentru ceea ce urmează. Ludicul din acut glisează spre cronic, vezi „Catren la 220 V”, „Ochelar”, „Paronim”, ş.a. (!), încet şi sigur apar accentele erotice care bănuiesc că nu aveau cum să lipsească dintr-un astfel de episod… Iar în opinia subsemnatului, minusul acestui volum se află chiar aici, în partea a doua, care în mod paradoxal (deşi ceva-cumva ne avertizează încă din titlu) se opune din punct de vedere „orientativ”, chiar din perspectiva abordării temelor (altruism-egoism/; romantism/ironie), căpătând pe alocuri accente groteşti şi cel puţin pseudomisogine (vezi „Catren cu coarde” şi „Păsărica ei”). Ei bine, s-ar putea ca această schimbare de macaz să fie în realitate un plus pentru alţi receptori, cu o altă structură (probabil) genetică. Mărturisesc că sunt, de asemenea, texte în colajul „Poezii naive pentru amorezi şi dive” în urma cărora am oftat şi m-am întrebat: de ce poetul nu le-a înregimentat în „primul batalion” ? Mă refer desigur la: „Cum s-a-ntâmplat de-am îndrăgit ploaia”, „Îmi plăcu fata” şi „Serenadă umedă”.
„Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt…”, citind cartea poetului Adrian Voicu, mi-am adus aminte de minunatele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel adresate Corintenilor, în epistola I. O fi puţin? O fi mult? Iată un fragment dintr-o poezie scrisă de poet care mi-a plăcut în mod deosebit şi pe care o prezint ca argument solid pentru a-l aşeza pe autor printre frumoşii poeţi contemporani:
„Dragoste simplă, dragoste pură/ Dragoste suflet, dragoste gură/ Dragoste floare, dragoste măr/… Dragoste valuri, dragoste vânt/ Dragoste stele, dragoste legământ/ Dragoste şoaptă, dragoste catifea/ Dragoste viaţă, dragostea mea.” – din poezia „Dragoste” (pag. 20) – „Una pe inimă, una pe dos” – Editura Tracus Arte, Bucureşti – 2014.
Leave a Reply