Cu cântarul la psihiatru

Se făcea mai bine de o lună de când ajunsesem în Libia și, exagerând nițel cu şaormele, am constatat că scările devin mai greu de urcat, iar şireturile de la pantofi mai imposibil de ajuns decât de obicei. “Îmi trebuie cântar!”, îmi veni subit lumina-n cap şi-am plecat în căutări.

Știam de ceva vreme un magazin cu de toate şi i-am făcut o vizită întru descoperirea dispozitivelor indicatoare de forţa cu care ne trage planeta către ea. Ochesc unul simplu, cu limbi, împachetat, sigilat frumos, vorbesc ceva cu un puştiulică de la tejghea, ăla zice “verii gut”, plătesc 10 dinari (cam 6 Euro pe vremea aia) şi o tai spre casă.

Arzând de nerăbdare, despachetez, intru în baie şi, hop!, sar pe cântar. La prima privire remarc că e ceva în neregulă. Cobor, mă relaxez un pic, îl reglez pe 0, sar din nou pe el. A urmat a doua privire nedumerită. M-am dat jos, m-am descălţat, acelaşi rezultat. M-am dezbrăcat. La fel. Am tot repetat operaţiunea, dar limbetele indicatorului nu a vrut defel să scadă sub 125 de kile, lucru total contra realității.

Am luat cântarul la subraț și am tăiat-o la magazin.

– Băi, prietene, mi-ai dat un rasol de cântar, adică “No gud!”, îi zic într-o curată romgleză ăluia de-şi belea fasolea la mine.

– Problem? face puștiul de peste tejghea, mimând ceva mirare.

Îi fac o demonstraţie succintă, limbetele se duce la 128, gata să treacă prin cadran, mai vin vreo doi cu rol de eșantioane, se urcă şi ei, apoi, după cinci minute de probe, ajung la unanima concluzie că “problem”.
“E bine!”, îmi zic eu cu speranţă, în timp ce-mi cădea ochiul pe unul electronic, dublu ca preţ. “Ăla era Futachi, ăsta e Adibas, ambele-s mărci de referinţă pe piaţa cântarelor”, continuai eu să mă conving că fac ce trebuie.

– Gud? îl întreb pe puștiulică.

– Veri-veri gut! beleşte ăla iar un rând de fasole.

I-am lăsat cântarul cu limbi, am mai dat 10 dinari şi am plecat cu digitalu’ acasă.

Urc în cameră, despachetez, intru-n baie, sar pe dispozitivul electronic și, paf!, încremenesc: proaspătul

meu digital arăta 00:00!
“Hait! Mi-am luat ceas de tălpi!”, mă uimesc rapid. Am încercat repetat și succesiv mai multe variante de urcare/coborâre pe/de pe cântar, i-am schimbat bateriile, unitățile de măsură, dar degeabar, rezultatul a fost mereu nul. N-am mai ars gazul, am pornit urgent la magazin.

– Bă, ‘te-n cur cu tot cu ăla de-ți face aprovizionarea cu cântare, ia-l de-aci că și ăsta-i tot “no gud”! îi zic eu neaoș belitorului de păstăi.

– Problem? mă introduse ăla în deja-vu.

– Ă-hă! confirm eu secvența din filmul pe care îl trăisem în urmă cu o jumătate de oră.

Urmară mirări, verificări, apoi, după vreo 10 minute, puștiulică îmi zice ca să vin cu cântarul peste vreo oră, că atunci vine patronul.

Vin după o oră, tot el. Că să vin după două ore. Peste două ore eram în același punct.

– Băi, pulifrici, mă mai plimbi mult? îi sugerez eu pe româneşte.

– Frici? Uat frici? a făcut el un pic speriat la mine, apoi a dat-o-n povești, că l-a sunat patronul și e bolnav, că nu el, că fi-su, că aia, că pe dincolo și, după mai multe parlamentări, a apărut de niciunde un moşulete care ciupea engleza sau orice altă limbă tot la fel cum ciupeam şi eu limba ălora de-şi fac chiloţi din blană de focă.

Am înțeles într-un final că trebuie să le dau cântarul ca să-l trimită la compania de cântare şi că să vin “bukra” (mâine) cam pe la aceeaşi oră. Acuma, folclorul, dar și experiența personală, mi-a dovedit că la ei timpul e o chestie total relativă: dacă la o solicitare ţi se răspunde “bukra”, ai putea avea ceva şanse ca treaba aia să se realizeze vreodată, dar în nici un caz mâine. Dacă însă ţi se răspunde “ba bukra”, adică poimâine, poţi deja să-i pui cruce și să te lași păgubaș.

Las cântarul, plec mioritic de împăcat, vine “bukra”, trece “bukra” și mi-aduc aminte pur întâmplător cam după o săptămână, așa. Mă înființez la magazin, puştiulică era la datorie.

– Ia, zi, mă, cum e cu cântaru’? întreb eu râzând.

– Iz niu, perfect niu, no problem, no problem! face el fericit scoţând un cântar nou-nouţ de sub tejghea.

Am rămas statuie. Văzând că nu reacţionez, mi l-a luat la despachetat.

– Cec, cec, ma frend, cec, no problem!

În timp ce verificam cântarul care dădea semne clare de bună funcționare, numai ce se desprinde din decor un nene înalt, neras, având pe el un antiriu d-ăla de-al lor de culoare căcănie.

– Vorbeşte româneşte?

– Da’ tu de unde eşti, mă? Din Babadag? am exclamat eu total surprins.

– Nu, măi, nu Babadac, făcut şcoală de subingineri d-ăla de lucrat în lemn la Timişuara, răspunse el scuturându-mi sincer mâna. Am luat şi eu cântar de la ei săbtămâna trecută, dar când s-a urcat nevasta be el a și intrat în debresie, măi! Nu cântaru’, nevasta, hă-hă! râse el ușor. S-a făcut mare şi grea dubă batru copii, măi, și îi vine greu să accebte realitatea de o sută și ceva de kile. De-aia am venit înaboi și întrebat la ei: “Măi, aveți cântar mincinos care să arate cu 50 ori 100 de kile mai buțin?”. “Avem, măi!”, mi-a răspuns băiatu’ ăsta. “Avem unul care arată miez de noabte, măi”. A fost berfect! râse el. E-așa de fericit nevasta când vede 00:00 be cântar, de nu bot să-ţi sbun!

Râzând, mi-am luat cântarul şi am ieşit cu ăla afară unde am stat o oră la palavre. Făcuse facultatea în Timişoara din ‘78 până în ’86 şi mi-a povestit cât de frumos era pe vremea lui Ceauşescu, cât de bine o ducea lumea, cum mergea el la Belgrad şi venea de-acolo cu haine şi ţigări, cât de bună era şliboviţa, palinca şi cât de nasol e acuma. Era ziua lui fi-su ăl mic, se serbau la o cofetărie din apropiere. Când vorbea despre viaţa pe care o avusese în România anilor de-atunci, îi înflorea toată fiinţa şi dădea din mâini de zici că voia să zboare într-acolo.

– Eu blăcut mult la voi, măi, vreau să merg cu familia în Románia, făcu el semnul de ducă. Aici e mult braf, măi, intră beste tot, beste tot, chiar şi… cum zice la voi… făcu el o pauză frecându-şi mâinile şi aşteptând să-l ajut.

– Ochi, fusei eu decent.

– Nu, măi, cum ziceţi voi la gaură ăla… găoază, așa! bătu Amran fericit din palme. Mie-mi blace iarbă, măi, să văd verde, măi, bădure, gesticula el, dându-şi sufletul afară. La voi e plin de bădure, măi, e verde tot, la Timişuara, Braşov, Cluj…

L-am lăsat să se manifeste şi îl aprobam politicos, că nu voiam să-i stric tabloul din mintea lui cu realităţi cu care nu avusese nicicând de-a face. I-am luat mâna şi s-a prins că i-a expirat timpul.

– Vrei să bleci? m-a întrebat el cu vizibil regret.

– Da, m-aş cam duce la mine.

– Nu bei o cafia, un gius la betrecere, la fi-miu? întrebă el încă mă ţinându-mă de mână.

– Nu, mersi, dar lasă că mai avem ocazii. Am numărul tău, cum ajung prin Tajura, te sun şi bem un ceai, insha’Allah (cum o vrea Dumnezeu), i-am redat eu speranţa.

– Insha’Allah! zâmbi și el. Măi, să ştii că era bun Ceaucescu! mi-a aruncat cu regret.

– Mie-mi spui? i-am dat eu satisfacție.

– Hai, Doamne-ajută! mă surprinse el ridicând o mână, fapt ce m-a făcut să mă gândesc că lucrarea Domnului își făcuse treaba pe vremea cât stătuse ăsta în România.

– Doamne-ajută, Amran! i-am zâmbit şi am plecat în ale mele.

…

– Măi, zunt cu brietenii mei cu care făcut facultate la Timişuara. Am pus de cafia şi şai, ia taxi şi vino şi tu!

Problema majoră acolo era cu descoperirea adreselor, pentru că hărţi ale oraşului, nici plăcuţe pe străzi, iar cele care erau, erau cu viermi d-ai lor. Aşa că, atunci când am considerat că mă împrietenisem destul cu taximetristul, l-am sunat pe Amran.

– Măi, brietene, unde eşti, măi? Că mai am buţin şi mă culc, ha-ha! se auzi vesel amicul meu.

– Tătuţule, poţi să-i spui lu’ ăsta cu taxiul cam pe unde stai?

– Dă la mine, brietene! se auzi Amran debordând de optimism.

– Aham… Ahâm… Hmm… OK! răspunse taximetristul la finalul minutului de explicaţii, dând semne că s-a acordat pe adresă.

La vreo jumătate bună de oră după conversația cu Amran, am reuşit să-i dibuim casa. Trei dintre foştii lui colegi de la facultate, băieţi veseli, plesnind de sănătate şi care nu stâlceau prea tare limba noastră, aşteptau întinşi pe saltele. “Mustafa, Khairi, Sadik”, se prezentară nenii pe rând. “Mohamed, Yussef, Ramadan, Salem”, făceam după un minut cunoştinţă şi cu băieţii lui. M-a luat de mână, am trecut pe un hol mare şi am ajuns într-o bucătărie uriaşă, cu tot felul de ustensile şi aparate.

– Îmi blace ză american stail, zâmbi el larg. Ea e Fatima, nevastă-mea, continuă el, arătându-mi o femeie veselă ca o floare-n geam, dar mare cât rata de Varlam – Nehoiu.

– Hai, înaboi, la divan, îmi rupse el legătura vizuală cu monumentul viu.

Am intrat în camera de oaspeţi şi m-am alăturat celorlalţi cetăţeni pe divanele ce ocupau trei laturi ale încăperii.

– Şi, cum e viaţa fără Ceaucescu, măi? râse Mustafa.

– Mai bine sau şi mai bine? punctă isteţ Khairi.

– Bentru noi la Timişuara a fost viaţă frumoasă, măi! Cea mai frumoasă! zâmbi Sadik către trecut. Eu am blecat în obdzeci şi doi, era frumos tare atunci.

– Aveam tot ce vrei, măi, bani, femei frumoase beste tot, bfaaa! Frumos de tot, măi! interveni şi amicul Amran în discuţie.

– Şi ce d-aia… cum zicea, măi, la băutura aia bobulară? dădu din fălci uriaşul Mustafa.

– Zeamă de varză? râsei eu.

– Nu, măi, aia era dubă beţie, a doua zi, râse el cunoscător.

– Balincă, măi, tot eu mi-aduc aminte, râse Amran, păstrând în privire filmul de atunci.

Am mai bârfit cu băieţii o vreme despre neamuri din Bucureşti ori Ardeal, “brieteni” şi colegi de facultate din “Bloieşti”, “Biteşti” ori despre “bădurile” din “Biatra-Neams”.

După două ceaiuri minunate cu mentă şi seminţe de migdale, am simţit nevoia să dau afară din presiunea vezicală. Faină baia, cu faianţă, arabescuri şi cadă pe colţ cu jacuzzi. Când m-am dus la chiuvetă să mă spăl, am dat cu piciorul în ceva. “Heee! Iote cântar ca al meu!”, făcui eu în sinea mea și din reflex sar pe dispozitivul respectiv. Nu ştiu ce-am făcut, că am alunecat pe-o parte şi, buf!, cântarul s-a izbit de perete. “Uf! Bine că nu s-a spart!”, mi-am şoptit în barbă şi m-am urcat pe el cu grijă.

– He-he! Amran! strigai eu fericit. Ţi-am făcut cântarul, mă! Merge! ieşii eu bucuros din baie.

– Cum merge, măi? Adică arată? făcu el îngrijorat.

– Da, mă, arată! devenii uşor circumspect.

– Mustafa, vino la test! strigă Amran amicul cât un frigider rusesc. Mustafa are be el kile cam cât nevastă-mea şi vreau să fac o brobă. Dacă arată între batruzeci și obdzeci de kile, îl băstrez, dar dacă arată o zută batruzeci, e broblem mare!

Ne aliniarăm toți să vedem care-i starea cântarului.

– Nenorocire mare! O sută badruzeci şi nou! se plezni Amran cu palma peste frunte.

– Haaa! Ăsta cântar nu bun, măi!se indignă Mustafa. Ăla de la casa mia arată doar o zută şi badruzeci şi şabde! se dădu el dezamăgit jos de pe cântar.

– Ce i-ai făcut, măi? se întoarse Amran la mine.

– Nimic, mă! M-am urcat pe el și-atât! îmi jucai eu rolul.

– Măi, ce mi-ai făcut, măi? Bfaaa! Mă fumă… nu… mă fufă… Cum ziceţi voi? Aha! Mă fută nevasta, măi!

– Serios, nu i-am făcut nimic, zâmbesc eu strâmb cu imaginea sutei jumate de kile ale nevesti-sii ce se chinuia să încapă într-un singur cadru.

– Ea era fericită și eu liniştit când cântarul arăta 00:00 miez de noabte, măi! Acuma, ce fac eu, măi, brietene? se uita el la mine căutând o scăpare. Ce?

– Hăăă… am dat eu afară singurul gând care-mi venea în minte.

– Hăăă? se uită el drept în golul din capul meu. Hă! Știu, măi, știu! se bucură el bătând din palme. Scot bateria și zic că s-a stricat. Ia, mai fă o dată cum ai făcut! se uită la mine invitându-mă pe cântar.

Din cauza presiunii psihice ori a sentimentului de vină ce mă apăsa pe umeri, am călcat iar strâmb pe cântar, acesta s-a ridicat pe-o parte şi, zbang!, a căzut pe gresie și s-a făcut bucăţi. Am paralizat instant printre cioburi şi indicatorul digital care, culmea, continua să arăte 00:00.

– Bravo, măi, ai rezolvat! Amran, uite, măi, arată zerozero miezu’ de nobții! izbucni Mustafa în hohote, iar ceilalţi doi se ţineau cu mâinile de uşă ca să nu cadă de râs.

– Brietene, zise Amran într-un târziu, asta e rău, mult mai rău…

– O rezolvăm, nu-ţi face griji! Mâine o rezolvăm, abia am șoptit bătându-l pe umăr.

– Măi, tu nu înţelegi că noabtea trebuie să fie cântar în baie? mă convinse el rapid că soluţia mea nu are viitor. Trebuie să-i sbun ceva… Știu! Îi sbun că tu l-ai sbart! reveni el după un minut de gândire.

– Eu sunt musafir, mă, nu-i frumos! tresării eu. Zi-i şi tu că l-a spart unul dintre copii, nu eu!

– Măi, brietene, cum să sbun cobil să minte, măi? Ce zice Allah? se aşeză el lângă Mustafa, care scutura şuncile de râs la auzul soluţiilor salvatoare.

– Nu copilul minte, mă, tu zici că l-a spart copilu’! îi oferii eu soluţia.

– A-haaa! făcu el, părând că aderă la idee. Care?

– Habar n-am, ai patru, alege unul mai neascultător, mai puşlama, mai făcut din greşeală, nu ştiu, că doar sunt ai tăi.

Stătu o secundă pe gânduri apoi se încruntă la mine:

– Bine, măi, dar buşlama nu era ceva soi de mâncare be la voi?

– Nu te abate de la subiect, am căutat eu să nu izbucnesc în râs. Revenind la problemă, oricum minţeai, că voiai să-i scoţi bateria şi să-i spui că e stricat, nu?

– Era altceva, măi, nu era minciun curat! zâmbi el.

După ce-am mai dezbătut vreo două guri de ceai, ca să nu intre Amran la înghesuială am supus la vot şi am ales cea mai elegantă variantă: am mers la hotelul meu, am luat cântarul cel bun și ne-am dus la magazinul de cântare. Acolo l-am crăcănat pe-ăla în logică când i-am zis să caute cântarul ce-l cumpărasem eu acum ceva vreme, ăla care arăta 00:00. Ei, bine, l-a găsit!

– Măi, tu eşti brieten adevărat, măi! mi-a spus Amran fericit, când s-a văzut cu cântarul mincinos în braţe. Mi-ai adus liniștea în casă, măi! Când mai vii be la mine?

Eu nu mi-am mai luat cântar, că n-avea rost. Avea Amran unul care făcea o pe nevastă-sa fericită în fiecare seară și pe mine ori de câte ori mă invita la o cafea ori la un ceai cu băieții.