Acum mai bine de un an şi ceva, vă mărturiseam că mi-a fost dat să ţin în mâini “Cronica Sabiei Domnului sau Faptele ascunse ale celor trei cavaleri templieri din Carpathia”, scrisă în urmă cu multe veacuri de către cel mai de seamă cărturar pe care l-a avut voievodul Basarab I Descălecătorul, zicând aci de Grigorie Ţomanap Cronicarul.
Vă mai povesteam că drumurile m-au purtat la Biertan, la faimoasa biserică-cetate, unde am întâlnit un călugăr bătrân-bătrân, care părea desprins din vremurile scrise în “Cronica Sabiei Domnului”. Ştia o mulţime despre istoria bisericii săseşti, despre oamenii locului şi, surpriză mare, despre templieri. Vorba îi era domoală şi moale ca blana unei mâţe care ţi se unduieşte sub palmă. “Ştii”, îmi spuse la un moment dat privind la turnul dinspre intrare, “puţini au ştiinţă despre o cronică pierdută acum multă vreme, scrisă de un cronicar de pe meleagurile tale, dar şi mai puţini au citit-o.” Am simţit că mi se scurge tot sângele din mine. Călugărul mi-a observat paloarea din chip şi emoţia din suflet şi a continuat: “Ştii despre ce şi cine vorbesc, nu?”. I-am arătat preţioasele artefacte şi le-a apucat cu mâini fremătânde, strângându-le la piept. “Au ajuns acolo de unde au plecat în urmă cu multe veacuri…”
L-am ajutat să se ridice de pe băncuţa de lemn şi ne-am îndreptat cu paşi rari către o uşă mică, dintr-o latură a bisericii. “Aci se sfârşesc temerile tale, tinere. Mergi cu Dumnezeu şi aşterne pe hârtie Nepovestitele trăiri ale templierilor români. După ce termini, revino pe-aici.”
M-am întors acasă şi m-am apucat de scris. Am terminat Nepovestitele trăiri ale templierilor români, dar tumultul cotidian m-a ţinut departe de acele meleaguri, ba mai mult, am şi uitat de întâmplare.
Într-o văratică zi de toamnă, din cine ştie ce motive, am ajuns în Gara Basarab. În timp ce umblam pe la chioşcuri să găsesc ceva de-ale gurii, numai ce mă opreşte un omuleţ nu mai înalt decât un copil de cinci ani, îmbrăcat straniu, având pe cap un fel de pălărie ţuguiată şi ţinând în mânuţe bocceluţă de culoare verde-maronie. “Nu vă fie cu supărare”, îl aud zicându-mi. Atunci i-am văzut faţa şi am tresărit: aducea foarte bine cu călugărul de la Biertan, numai că era în miniatură. “Nu cumva ne cunoaştem?”, i-am spus. “N-ai de unde să mă ştii, domnia ta”, zâmbi omuleţul. “Poate doar din visele visate, din cărţile copilăriei au din poveştile bătrânilor.” Tuşi uşor apoi adăugă: “Noi nu ne arătăm aşa, orişicui şi nici nu ne vede orişicine”.
Se apropie şi mai mult şi-mi făcu semn să mă aplec. “Aici”, făcu el arătându-mi bocceluţa, “găseşti tot ce ai de trebuinţă pentru a continua.” L-am privit nedumerit. “Ce să continui?” Omuleţul s-a uitat la mine mirat, apoi a zâmbit: “Ceea ce ai început, fireşte”. După care mi-a întins bocceluţa. “Săpăturile şi distrugerile măruntaielor pământului de către semenii domniei tale din preajma locului numit Gara Basarab ne-au făcut să purcedem la acţiune. Sfatul Bătrânilor de sub Pământuri a hotărât că nu se cade ca domnia ta să te opreşti şi să duci povestea mai departe. Şi-apăi”, zâmbi el din nou, “bogăţiile pământului ăsta nu trebuie să ajungă aşa, în mâinile orişicui.”
Priveam când la bocceluţă, când la el. “Dar, nu înţeleg despre ce tot vorbeşti”, i-am spus. “Ce poveste să duc mai departe?” “Ei, ce nu înţelegi? Povestea cu templierii!” “Dar cum? De unde ştii?”
Omuleţul m-a privit îngăduitor: “Noi ştim tot de mişcă prin şi pe pământ.” Mi-a făcut semn către bocceluţă. “Desluseşte Cronicile lui Basarab Dezvăluite de sub Gara Basarab şi continuă povestea. Ah, şi să nu uit: călugărul Grigorie de la Biertan încă te-aşteaptă şi îţi urează toate cele bune”, mai spuse el şi dispăru în următoarea clipire de ochi. Parcă-l înghiţise pământul. Singura dovadă a prezenţei sale era bocceluţa verde-maronie.
Astfel, din “Cronicile lui Basarab Dezvăluite de sub Gara Basarab” s-a născut Cartea a II-a a Nepovestitelor trăiri ale templierilor români. Am scris-o cu mult suflet şi mult, mult drag, dar, la fel ca acum mai bine de-un an şi ceva, sufocat şi scos adesea din ritm din cauza năvălirii cotidianului, mărturiseam cuiva drag: “Abia aştept s-o termin, ca să m-apuc s-o citesc! Mai dihai ca pe prima!”.
Leave a Reply