Aflându-vă faţă în faţă cu cei mai importanţi oameni de cultură ai României, ce întrebări le-aţi adresa? Ce se află în spatele a ceea ce putem vedea transmis prin opera lor? Cum este omul Adrian Voicu? Interviu exclusiv ImpactNews.
Cu toţii avem în copilărie un vis profesional. Foarte puţini şi-l urmează. Ce doreaţi să fiţi când vă făceaţi mare?
Nu m-am gândit foarte mult să îmi urmez dorinţele din copilărie. Mi-am petrecut adolescenţa prin Liceul Militar din Breaza, apoi prin Academia Tehnică Militară din fostul ”mic Paris”. Am dat şi la sanitar şi la militar, că aşa mi-au zis ai mei. Mi s-au spus două variante: ori te faci doctor şi vin toţi la tine cu reţete, cu internări, cu morgă etc., ori te duci în Armată şi îţi dă Armata casă, haine, bani, nevastă, copii şi de toate. Nu-mi mai revin gânduri a ceea ce voiam să mă fac atunci, ştiu ce vreau să mă fac acum. Dacă ar fi unul însă, ar fi Old Shatterhand. Îmi făcuse bunicul meu un pat de puşcă, i-am pus două ţevi din PVC, i-am pus cornete şi fugăream toţi copiii prin pădurile din spatele casei din Nehoiu. Mai voiam să mă fac Făt-Frumos sau D’Artagnan. Îmi dau seama că voiam să mă transform în personajele cărţilor pe care le citeam.
A existat vreun moment în care aţi fost aproape să renunţaţi la a scrie? Vreun moment în care să simţiţi că literatura era o luptă pierdută?
Niciodată nu am avut tendinţa de a renunţa la scris, nici măcar atunci când am fost descurajat pentru că nu voia nimeni să mă publice. În 2007, îmi puneam mari speranţe, nu în mine, ci în scrisul meu. Nu am renunţat, chiar dacă, la început, a trebuit să îmi fac visul cu banii mei. Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu! Încet-încet, lucrurile s-au aşezat, mai ales după ce am pătruns în lumea ”mai scriitoricească” prin intermediul cenaclului online al doamnei Lucia Verona. M-am luptat. Am ştiut că scrisul era al meu şi am luptat pentru ce era al meu. Drumul a fost lung. Pentru fiecare om există însă nişte etape obligatorii. Fără acele experienţe nu aş fi fost eu, cel de acum. A scrie este ca şi cum ai face dragoste. Ca în momentul în care simţi dorinţa, simţi dragostea, vrei să-ţi petreci toată viaţa cu cea de lângă tine şi vezi atunci un drob de sare: dar dacă o să mă îmbolnăvesc sau dacă o să se întâmple ceva neplăcut sau dacă sau dacă sau dacă. Nu, go straight forward. Mergi şi vezi ce se întâmplă. Cu cât avansezi, ai mai mult rafinament, mai multă imaginaţie. E ca în distinsul proverb: Pofta vine mâncând.
Care consideraţi că a fost momentul în care aţi ştiut că veţi fi scriitor? V-a fost scris să ajungeţi aici?
Am avut scrisul în sânge, mi-a plăcut să scriu, orice. În liceu m-am apucat mai serios, am trimis diverse nuvele pe la concursuri, fără însă niciun rezultat. Am mai scris la gazeta de perete fondată de mine în dormitorul nostru de 30 de inşi de la Liceul Militar. Mi-a plăcut dintotdeauna să povestesc, să inventez, să îmi imaginez lumea mea. Scrisul este cel care contează, că este literatură, că nu este, scrisul este cel care contează. Uneori rămâi doar tu cu scrisul tău. Este foarte greu până îţi contruieşti lumea ta şi apoi este greu să rămâi în ea. Mie mi-a luat mult timp până să reuşesc să mă detaşez de tot.
Am auzit o vorbă de doi lei: ”a păcălit destinul”. Nu e adevărat. Nu poţi păcăli destinul. Dacă se întâmplă ceva, oricât de ciudat sau alambicat ar fi, se întâmplă pentru că aşa ţi-a fost ţie scris. Toţi avem undeva scris traseul pe care îl urmezi până în clipa când închizi ochii. Cine are nenorocul de a-şi regreta faptele sau trecutul e un suflet pierdut.
Nu am ştiut că o să ajung aici, dar mi-am dorit. Mi-am dorit să scriu şi să public cărţi. Nu două-trei, ci şapte-opt, douăzeci chiar, cât mă ţine imaginaţia.
Eu scriu preponderent noaptea. Atunci îmi găsesc inspiraţia şi echilibrul sau dezechilibrul interior necesar actului creativ. Dumneavoastră sunteţi un scriitor diurn sau nocturn? Există o condiţie fără îndeplinirea căreia nu puteţi scrie? Aveţi un ritual al scrisului?
Nu am un ritual al scrisului şi nu aş putea spune că am condiţii. Poate doar liniştea. Şi poate că e cumva important să mă simt bine. Dacă sunt supărat sau trist, nu e acelaşi lucru, dar scrisul mă scoate oricum din starea negativă. S-ar putea spune că urmez terapia prin scris. ”Templierii”, spre exemplu, i-am început noaptea, pe la 02:00. Mi-a venit pur şi simplu. M-am dat jos din pat şi am scris pe o coală A4. Cred că o mai am pe undeva.
Care este personajul dumneavoastră preferat din ”Nepovestitele trăiri ale Templierilor români”? Îi puteţi separa pe cei trei protagonişti sau ei pot fi luaţi doar ca un tot unitar?
Aş fi chiar nedrept să numesc un personaj. Majoritatea personajelor din ”Templieri” au câte ceva din mine. Fiecare Templier al meu are o bucăţică din mine. Să luptăm pentru onoare, să ne batem pentru batista fecioarei, pentru puritate, chiar dacă mai bem o ulcică de vin şi ne mai facem de cap, valorile rămân. În această carte am transpus lumea mea, veselă, plină de curaj, de onoare, de camaraderie. Sunt foarte ataşat de ”Templierii” mei, sunt îndrăgostit de ei.
Mie mi s-a mai reproşat multitudinea de personaje şi faptul că acest număr mare este derutant pentru cititor. Hai să ne gândim aşa: deasupra noastră stă Cineva care scrie. Scrie despre noi că stăm la această masă. Noi ne cunoaştem doar noi doi. Cel care scrie însă, îi ştie pe toţi. Noi ne intersectăm cu toţi de aici, fără să ne dăm măcar seama. Cel care scrie despre asta, trebuie să vorbească despre toţi. Lumea e plină de oameni, fiecare are un trecut, are o viaţă, nimeni nu e singur.
S-a vorbit despre o asemănare dintre dumneavoastră şi Umberto Eco, în special prin prisma romanului ”Baudolino”. Ce părere aveţi despre aceasta?
Mi-a spus cineva că marile spirite se întâlnesc. Eu însă îmi păstrez o părere modestă despre mine, ca să mă uimesc sau ca să mă uimească alţii. Mi s-a mai spus de asemănări cu Rabelais, pe care l-am citit în copilărie sau cu alţi autori. Resping comparaţii de genul ”este al doilea Ioan Dan”, ”un al nu ştiu câtelea Muşatescu”. Nu, este primul Adrian Voicu.
Ceea ce Eco a avut la îndemână lipseşte aproape cu desăvârşire scriitorilor români de gen. Italienii, ca şi alte popoare, merg cu istoria până în străfunduri. Despre istoria românilor nu găseşti izvoare. Aproape că nu există. Despre ce a fost înainte de Basarab nu găseşti mare lucru. Despre el ştim pentru că a fost lupta de la Posada, dar şi aceasta o ştim de la austrieci şi de la unguri. Nu am avut pe ce să mă bazez, aşa că a trebuit să inventez. Eu m-am întrebat: N-am avut noi Templieri? Cum să nu fi avut? Cine zice asta? Ia să avem! Şi aşa s-au născut ”Templierii”. Istoria, respectul şi pasiunea meu pentru ea şi imaginaţia mea au făcut restul. Astfel am ajuns să scriu eu istorie veche.
Dacă aş reprezenta măcar 1% din ce este Umberto Eco, măcar ca popularitate, aş fi probabil cel mai mare scriitor român.
Care este cartea dumneavoastră preferată?
Nu am o carte preferată. Am o bibliotecă preferată. ”Amintiri din copilărie”, cărţile de poveşti româneşti, toate cărţile lui Sven Hassel, Ioan Dan, Ioan Groşan, Karl May, Dumas Tatăl, Dumas Fiul sau Michel Zevaco. Dacă ar fi chiar să trebuiască să aleg o carte preferată, aş putea numi una, cel mai tare roman, pe care îl iubesc. Se numeşte ”Nepovestitele trăiri ale Templierilor români”.
Care este filmul dumneavoastră preferat?
Nu am un film preferat. Am o filmotecă preferată. Favoritele sunt ”Indiana Jones” (I-III, nu şi IV), ”Star Wars”, ”Lord of the Rings” şi desenele animate. De asemenea, îmi plac filmele lui Guy Ritchie şi comediile de genul celor cu Louis de Funès, Pierre Richard şi Amza Pellea.
Există un loc preferat al dumneavoastră în această lume? Există un loc care să vă fi impresionat sau inspirat puternic?
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult: deşertul. Este sublim, este măreţ, este mortal. Cum este grăuntele de nisip din deşert, astfel te simţi şi tu acolo, în marea aceea roşie. Şi nimic nu poate fi mai minunat decât o oază pierdută printre dune. Ceea ce mă inspiră cel mai mult: cetăţile medievale, ruinele romane, locurile încărcate de istorie, peste care au trecut milioane de paşi. Din nou, nu pot spune că am un loc preferat. Începând din Cuba, trecând prin toată Africa şi până în India, am văzut mult prea multe locuri frumoase. Visul meu este să merg în toate locurile despre care am scris.
Ce urmează?
După Cartea a II-a a ”Nepovestitelor trăiri ale Templierilor români”, am în plan o reeditare a cărţii ”Între două decolări” şi încă patru romane finalizate care îşi aşteaptă timpul lor. Mi s-a sugerat să continuu seria ”Templierilor”. Şi eu, ca şi alţii, o consider inepuizabilă. Material am şi pentru a treia carte a seriei, dar vom vedea unde mă vor purta aventurile lor. Încă nu mi-am citit destinul.
Leave a Reply