Dilema “Caragiale”

Articolul de faţă e fierbinte, fierbinte şi face parte din ancheta domnului Horia Gârbea, “Ce nu vă place la I.L. Caragiale”.
Tocmai a apărut în Numărul 9 al Revistei Literare “Luceafărul”.

Nu sunt un obişnuit al localurilor din Bucureştii Vechi, dar mi se transmisese că era vorba de o zi importantă pentru ţară, de un protest colectiv, iar când e vorba de ţară şi de proteste colective, nu mă joc!
De cum am intrat în grădină, la Iunion, numai ce văd adunată toată floarea protestatară.
– Destul am îndurat atâţia ani, se ridică de la masă Caţavencu. Nu se mai poate şi protestez!
– Zi, dumneata, coane Fănică, că eşti ditamai prefectul! interveni Pristanda.
– Da’ cine-i, domnilor, Caragiale, ăsta, de ne-a umplut numele de ocară? Un prăpădit de amploaiat, un ăla, care n-are un chior la teşcherea şi care ţine să terfelească vieţile oamenilor onorabili, spuse, roşu la faţă, jupân Dumitrache.

– E amploaiatul puterii, stimabile! Negreşit! adăugă Brânzovenescu.
– Facem un protest scris şi-l semnăm anonim şi cu curaj. Să se ştie că nu poţi da cu noroi şi după bunul plac în adevăraţii patrioţi ai ţărişoarei ăsteia, gesticulă Farfuridi.
– Ia loc, Farfuridi, că iar dărâmi ceva! se impuse Caţavencu.
– Să vă iau comanda? spuse un chelner.
– Ai puţintică răbdare, stimabile, îi spuse Trahanache.
– Câtă să mai am, nene Zahario? răspunse Tipătescu de lângă el, cu ochii la Zoe.
– Încă puţintică, că n-o fi foc!

– La noi, la Ploieşti, zise Miţa Baston, toate-s mai simple, nu-s aşa de întortocheate ca la voi, capitaliştii. Haide, dragă, o luă ea pe Zoe de braţ, c-aşa nu se mai poate. Ce, numai ei, monsieurii, să facă? Doară suntem şi noi dame onorabile. Ne facem partid şi facem protestul nostru.
Zoe îi trimise o privire galeşă lui Tipătescu şi se lăsă dusă de Miţa.
– Trăim vremuri tulburi, onorabile, oftă Tipătescu către mine, urmărind-o pe Zoe cu privirea.
Conu Leonida se întinse şi-l opri pe băiatul care ne aducea de-ale gurii.
– Garson, am văzut ai numai prostii: Adevărul, Evenimentul zilei… N-ai şi Aurora Democratică?
– Îmi pare rău, nu ţinem tărie, zise băiatul. Da’ pot să v-aduc un vin.

– L-am văzut, dădu din cap conu’ Leonida. E tulbure.
– Curat tulbure, coane Leonido, zise Pristanda, dând dezaprobator din cap.
– Deci, câţi suntem care suferim din pricina lui musiu ăsta? reveni jupân Dumitrache la subiect.
– Doi pe partea asta de masă, începu Pristanda socoteala pe degete, doi pe partea ailaltă, unul dincolo… Cinci… Încă doi…
– Deci, suntem mulţi, încheie Trahanache.
– Nae, stimabile, scrie-l tu şi dă să-l semnăm cu toţii, îi zise Tipătescu lui Caţavencu.
– Anonim? întrebă Farfuridi îngrijorat.
– Fireşte, onorabile, răspunse Caţavencu.

Protestul ajunse şi la mine, când se auzi o sonerie. M-am ridicat în capul oaselor şi m-am uitat la ceas. Iar avusesem visul ăla. M-am dus în baie şi am căzut pe gânduri.
Nu-mi place Caragiale pentru că a avut dreptate. A făcut el ce-a făcut, că tot timpul a avut dreptate.
Iar anul ăsta, mai mult ca niciodată, am avut în cap o singură întrebare: eu cu cine votez?