Adrian Voicu nu a conceput singur „Nepovestitele trăiri ale Templierilor români”, ci a beneficiat de serviciile nepreţuite ale unui duh sfânt „călător prin trupuri efemere”. Aflat în transă şi sub imperiul unei vrăji divine, „coautorul” acestei bijuterii literare a scris pe nerăsuflate (ca şi cum ai da peste cap o bărdacă de vin roşu, din hrubele lui Ştefan cel Mare) aproape 300 de pagini pline de amor, umor şi omor, de parodie şi de aventură. Dovada că un Duh Sfânt s-a folosit de un scriitor pământean, pentru a ne lăsa nouă – muritorilor de rând – această minunată şi reconfortantă carte ne-o serveşte însusi Adrian Voicu: „Abia aştept s-o termin, ca să m-apuc s-o citesc!” Nu ştim dacă Adrian Voicu a reuşit să citească integral ceea ce a scris cu mânuţa lui, ştim doar că noi i-am citit cartea şi am descoperit că domnia-sa s-a lăsat dominat de o forţă exterioară voinţei sale, scriind parcă, după dictare, taman ceea ce această forţă divină i-a impus imperativ ca să scrie. Un astfel de exerciţiu temerar, acela de a te întoarce în Evul Mediu, la începutul secolului al XIV-lea, pe vremea Ordinului Templierilor, îţi induce ideea unei documentări la sânge, privind istoria universală.
Cei doi autori însă (Îngerul Sfânt şi Adrian Voicu), deşi avem certitudinea că ştiu bine istoria lumii, fandează într-o ficţiune absolut autentică şi într-un comic de-o savoare rar întâlnită de la Revoluţie încoace, pe plaiurile Mioriţei, într-o naraţiune plină de aventură, de comedie, de intrigi şi culise politice, care se petrec la curţile Regelui Franţei, Filip cel Frumos, cu al său papă Clement al V-lea, de frământările lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, cu privire la nesupunerea faţă de Coroana Ungară a lui Basarab I, întemeietorul Statului Medieval Ţara Românească şi ctitorul Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş. Din punct de vedere strict istoric, cu referire la faptele templierilor, cartea de faţă are un merit deosebit, acela de a reduce în faţa cercetărilor importanţa trecerii prin lume a acestor „Cavaleri ai Templului”, cărora li s-a acordat prea puţină atenţie în cărţile de istorie, iar „rolul lor a fost împins în notele de subsol ale manualelor de istorie”, asa cum scrie Jean Marrs în „Guvernarea din umbră”. Cu atât mai puţine lucruri ştim, de asemenea, despre un alt ordin religios, originar din Franţa, Ordinul Cistercienilor, care a funcţionat şi pe teritoriul patriei noastre, în acele vremuri tulburi, la Cârţa, în Ţara Făgăraşului, Ordin, pe care – se pare – Adrian Voicu şi Îngerul său îl lipesc de Ordinul Templierilor, care avea aceeaşi origine şi acelaşi scop de a apăra locurile considerate sfinte.
Pe scurt, această epopee de luptă şi comedie, cu personaje fabuloase şi memorabile, cu limbaj de limbaj, frust, savuros, colorat, autentic ca la mama lui, se axează pe aventurile şi pe faptele de arme ale unor templieri (trei la număr): Berilă – valah, Pişta Massy – ungur, Kremvurşt von Schlitz – sas. Ei străbat această întindere bătrână şi curvă, numită Europa, pe la Curţile lui Filip cel Frumos, sporind durerile de cap, burtă şi şale subredului, dar ambiţiosului şi flatulentului papă Clement al V-lea. Sub semnul “In hoc signo vinces” (în acest semn vei fi victorios), cei trei fraţi de cruce, îmbrăcaţi fiecare în mantie jumătate albă, simbolizând lumina, şi jumătate neagră, semnificând întunericul, au hălăduit şi pe la porţile Curţii de Argeş şi Câmpulung, ajutându-l pe Basarab Întemeietorul ca să câştige Lupta de la Posada, împotriva îngâmfatului rege ungur, Carol Robert de Anjou. Ei încearcă să-l salveze de arsul pe rug pe Jacques de Molay, Marele Maestru al Ordinului Templului, au trecut pe la balconul lordului Capulet, schimbând destinele celebrilor îndrăgostiţi din Verona – Romeo şi Julieta – împăcându-i pentru vecie pe cei doi adversari de moarte – Tybalt şi Mercutio. S-au întâlnit apoi, la „Dolce vita”, cu Dante Alighieri, răzând copios de Poemul acestuia despre Infern, Purgatoriu şi Paradis, şi considerându-l ţicnit la cap.
Mai mult, o salvează pe Ana lui Manole, care – după ce a plâns „pe ghizdul fântânii de sărea cămăşuţa de pe ea”, a fugit cu un ţambalagiu drăgăstos, fiindcă – nu-i aşa? – vorba lui Popa Potenţiu, „E păcat să zideşti o aşa frumuseţe de muiere… Asta-i făcută pentru iubit, meştere, nu pentru mortar!”, îndemnându-l astfel pe Manole să pună vinul la temelie, nu femeia. La orizont apar şi cei trei ciobani din Mioriţa, cărora eroii noştri le-au dat câte-o pungă cu galbeni, ca să se chivernisească şi ei pe la casele lor, „iar ăla moldovean s-a dus la mumă-sa”. Umorul – cinic şi autopersiflant – merge până acolo încât templierii o conving pe „măicuţa bătrână cu brâul de lână”, mama ciobanului la nunta căruia a căzut o stea, să nu mai creadă în folclor. Eroii noştri sunt mari amatori de vin, mâncare bună şi femei frumoase, întâlnind în drumurilor lor nesfârşite personaje cu nume pe măsura firii acestora, a obiceiurilor, a viciilor, a virtuţilor lor: madam Sardine, Pitique de Tarencrique, mătuşa Sclerose, mătuşa Acriture, jupânul de Piliture, unchiul de Roumegouche, jupânul Coupe de Poudre, cavalerul Piche sur Mur, Omlette de Troissoeufs, Clochinde d’Oeufs, maestrul Atelle (doctorul Curţii), Farine de Blè, Gell de Douche, cavalerul de Mascullare, contele de Geaba, jupân Gulasz, d’Ampoule, Cordacios, ducele de la Creme, gemenele Kyntal, fraţii Grobienne şi Mitocainne, madam Hormone, Lesbien, moş Butuque, Pufarine, Baraboul, madam Suine, Ciubuk, Baksis, Sarma, Tzo Dau şi Tzo Iei, poliţistul d’Obitoque, degustătorul Papile de Soubtile, Flatule de Barà, Curbiliniu, Rectiliniu, Moş Gugăl, iată, stimaţi cititori, doar câteva nume de poveste, care vă vor binedispune şi vă vor scoate din stresul cotidian pe care vi-l creează Băse-n Cizmă, Boc – Pitic de Moalencrique, Leana Cârnat de Plechkoi si Kelemen Horor de Sekui…
Dacă mai luăm în considerare şi denumirile hanurilor şi ale tuturor cârciumilor prin care s-au ospătat, băut şi regulat cavalerii noştri, delirul este şi mai mare. Citiţi: Cărniţa Veselă, Călătorul Împăcat, Tâţa Fleşcăită, Polonicu’ Vrăjit, Cocoşu’ cu Ciocu’ de Aur, Grăsana Veselă, Călăreţul fără Cal, Cobza Găurită, Călătorul Rupt în Cur, Sătul şi Fericit, Hanul Mutului, Potol la Greu, Amantul Ciung, La Capul Spart etc. Numele cailor celor trei templieri au, de asemenea, semnificaţii mai mult decât grăitoare: Dizăl (calul sasului); Logum (calul lui Berilă) şi Moghior (calul ungurului). Despre diferitele bunătăţi culinare prezente prea des în cele 300 de pagini, ca o sfidare, parcă, la vremurile sărace şi creştine pe care le trăim, ce să mai vorbim?! Salivaţi bine, vă rugăm frumos: ouă de cotcodacă, amestecate grozav cu făină, turte de secară, şuncă afumată cu cimbru cules pe nemâncate, brânză frământată de oaie şi afumată în coajă de brad, purcel de lapte făcut la proţap, somn, pâine din grâu curat, pâine dreaptă făcută la cuptor, stropită cu ulei de măsline, fâşii de brânză de bou de apă, ghebe, măsline verzi, afumătură de porc, clapon împănat cu prune afumate, purcel de lapte cu măru-n dos, momiţe de taur în untură de oaie, clapon înăbuşit, găini fripte, cu ardeiu’ roşu în târtiţă, varză călită-n untură proaspătă de porc, potârnichi umplute cu brânză de oaie, frigărui de guguştiuc, miei la proţap, hălci de vită, cerbi fripţi, cu usturoi sălbatic, kebab, şerbet, halva, baklava, kaidaf, zamă de pepene galben, rahat şi chec – iată doar 5% din noianul preparatelor culinare din carte, care îţi mută simţurile din loc, în cazul în care te încumeţi să citeşti asemenea roman.
Ori autorul e un mare gurmand, precum Radu Anton Roman (Dumnezeu să-l ierte!), ori este un bun cunoscător al mâncărurilor tradiţionale, de la un capăt la altul al Europei, ceea ce-i totuna. Vinul rubiniu curge şi el în valuri, conform cântecului: „Hai turnaţi, turnaţi, turnaţi / Numai vin roşu fârtaţi / Ca să bem o săptămână / Să se scoale ca pe mână!”. O seamă de expresii nemuritoare şi metafore încântătoare îţi vor rămâne în memorie, după ce parcurgi „Nepovestitele trăiri ale templierilor români”: „…o lumânare căzută pe ceaunul cu fiertură de sărbătoare”; „codana ce părea să tragă către blond ca furnica la miere”; „îşi făcea de lucru pe sub fusta hangiţei, care părea că se bucura sincer şi adânc”; „un burtos cu şorţ care purta pe el mostre din mâncarea servită în ultimii doi ani”; „…se agita ca un şoarece căzut în butoiul cu brânză”; „Necuratul l-a pus să-şi bage mâinile sub fustele fetei hangiului taman când intrau gărzile regelui”; „luaţi-vă caii şi dispăreţi ca volburile duse de vânt!”; „…pumnii încasaţi de o muiere ar fi rupţi din Rai”; „Cardinalul Flatule de Bará era un tip plinuţ, deloc înalt, cu trupul ca un cazan de rufe, deasupra căruia natura glumise şi-i aşezase un ceaun în loc de cap”; „…abia ţinându-se să nu mai scape o salvă printre buci”; „…în moliciunea saltelei din paie proaspete recoltate în toamnă”; „…iar tu nu mai beli orzul la cai …”; „…trăgeau muierile la tine, mai ceva ca tăunii sub coada iepei”; „s-a topit în braţele mele precum zăpada-n Carpaţi primăvara”; „Dizăl era singurul cal atrăgător de muieri nurlii, chiar dacă era iapă”; „…sunteţi depănuşat la pantaloni”; „nişte doamne, ce pana mea de la pălăria de vânătoare”; „numaidecâturi regale”; „prin urmare, e bine în Valahia lui Basarab”; „…tăiase verdeaţă la patrupedele lătrătoare”; „a fost nevoit să dispară brusc, ca să-şi păstreze capul alipit la trup”; „fundul ei bombat şi tare ca un săculeţ de făină”; „securiştii sunt oameni cu securi, iar boschetarii – ăi ce poartă boschetă la pălărie”; „făcându-şi de lucru cu limba printre picioarele unei chiriaşe”; „o lucra de zor pe una din spălătoresele cratiţelor regale”; „pentru ce crezi că este vinul, dacă nu pentru stins focul din curul găinii?”; „…se plânge mereu soaţa la mine că nu e destul de mare pentru măsura ei”; „a amestecat plăcerea cu datoria”; „regele a început să arunce cu pâine pe străzi, ca să se strângă lumea în piaţă”; „să dăm decret pentru schimbarea căcăstoarei”; „poate ne trezim cu plebea furioasă că ne ia pe la spate”; „camera se umplu de izul unui hârdău cu maţe de bou uitate o săptămână la soare”; „nu pot să-l omor pe de Douche, încă mi-e util şi rezolv o mulţime de treburi cu el” (citatul se potriveşte atât de bine lui Băsescu, care-l utilizează pe Boc la atâtea treburi urât-mirositoare); „Sire, azi nu mai ciocăniţi, şi Dumnezeu s-a odihnit în cea de-a şaptea zi!”; „paloşuri bulgăreşti şi arcuri cu rază medie”; „vin din Sacristia Bisericii Santa Maria Magiore din Roma”; „fata moşneagului se lumină aurifer”; „ne-a înşelat nădejdile şi apoi a pus câinii pe noi” etc.
Cunoscător profund al obiceiurilor şi al folclorului românesc, Adrian Voicu ne delectează cu zicale, vorbe de duh şi strigături autentice, culese cine ştie din ce unghere şi cătune ale acestei frumoase şi triste ţărişoare numite, nu chiar întâmplător, România: „Vinu-i cel mai bun amic, în lipsa unei muieri milostive!”; „Bogăţie, bogăţie / Vin’ la neica să te ţie / Şi-am avut un vis frumos / Cai, femei şi banul gros”; „femeia e temelia casei – da’ n-am auzit pe cineva să-şi fi zidit muierea, ca să-şi ridice casă”; „mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie”; „duşmanul duşmanului nostru se cheamă prietenul nostru”; „o femeie tânără, mlădie si frumoasă, ca un înger din cărţile desenate ale popilor”; „gardianul poftelor trupeşti”; „n-am fost niciodată de partea stăpânirii, ci numai de partea banului”; „noi suntem gata să murim, şi tu vrei să pui limbă la clopot?” (atunci când Kremvurşt le-a cerut celor doi o muiere) etc.
Oameni buni, cartea lui Adrian Voicu este una adevărată despre viaţă, pe parcursul căreia se bea, se mănâncă, se flatulează, se ucide şi se face dragoste, ca să nu spun că se regulează pe cinste. Nu degeaba ea (cartea!) are un motto care mă scoate din sărite că nu l-am descoperit şi scris chiar eu: „Uneori, bălane, viaţa e ca atunci când eşti la muierea altuia şi ăla bate la uşă.”
Să trăiţi frumos!
Leave a Reply