Zombi

Zombi

Vestea că moş Gătej Puţarul s-a stins a făcut rapid înconjurul satului de la poalele muntelui.

L-au plâns deopotrivă şi mulţimea de prieteni, şi puţinii duşmani pe care-i ştia lumea. Slavă Domnului că popa Efel apucase de-l împărtăşise pe moş, altminteri, ziceau babele din sat, trecerea în nefiinţă fără spovedanie şi fără grijanie era mare păcat atât pentru sufletul răposatului, dar şi pentru cei înrudiţi cu el şi rămaşi în viaţă, deoarece nu i-au fost alături când şi-a dat duhul. Lucrul ăsta nu era prea bine înţeles de cei tineri, ştiut fiind că lui moş Gătej de ani de zile nu-i mai purta nimeni de grijă. Singura rudă în viaţă a moşului era fiică-sa, care de ani buni se măritase şi se mutase la oraş.

Babele din sat se înfiinţară acasă la moş, îl scăldară, îl primeniră, apoi acoperiră toate oglinzile şi oalele, ca să nu-şi vadă mortul chipul şi să i se întoarcă sufletul sub formă de strigoi.

Priveghiul dură trei zile şi trei nopţi, timp în care popa Efel i-a citit lui moş Gătej stâlpii şi mai toată suflarea satului, tineri, copii sau bătrâni au venit să-i fie răposatului alături.

Copiii erau singurii care nu vedeau în tot acest proces o tragedie, neînţelegând de ce anumiţi oameni îl plângeau acum pe moş Gătej, iar când încă mişca nici nu ştiau de existenţa lui. Plictisiţi de monotonia evenimentului ori dornici de a experimenta lucruri noi, în seara de dinaintea înmormântării au profitat de lipsa părinţilor ocupaţi să o ajute pe fata lui moş Gătej la colivă ori la cele trebuitoare pentru pomana de a doua zi şi au legat mâinile mortului cu o sfoară. Au aşteptat de s-a strâns iar lumea pe lângă sicriu, apoi, unul dintre ei, băiatul Ceciliei, când a tras o dată de sfoară au căzut late două babe. Când a mai tras o dată au dat ochii pe spate şi restul de patru, care nu văzuseră de prima oară că mortul le face cu mâna.

A ieşit mare scandal, cu popă, primar şi dispensar. Acţiunea copiilor era cât pe-aci să-i suplimenteze munca popii Efel, lucru nemaiîntâlnit în istoria satului.

– Doamne-Dumnezeule, dacă era să se întâmple vreo nenorocire, nu ştiam ce să fac, că n-am slujit niciodată mai mult de un mort, le mărturisise după înmormântare popa Efel prietenilor săi din copilărie, Ninel şi Paul.

Lucrurile s-au calmat cu greu şi numai prezenţa de spirit a Sevastiţei, asistenta de la dispensar, şi oţetul de mere al coanei Frusina au evitat o tragedie. O gură de oţet suflată peste feţele leşinatelor însoţită de câteva palme bine plasate de Sevastiţa au fost îndeajuns pentru revenirea la normal a pulsului şi situaţiei.

– Doamne, cum de v-a dat aşa ceva prin cap? Nu v-a fost frică? îi întrebă Ninel pe copii, după ce se mai liniştiră lucrurile.

– Nu, că am văzut la noi, la teatrul de păpuşi, zise nepotul cel mare al lui moş Gătej.

– Şi la desene animate, răspunse fetiţa lui Paul.

– Eu am văzut într-un film cu zombi săptămâna trecută, zise băiatul lui popa Efel.

– Eu am vrut să-l mai văd odată pe tataie viu, răspunse nepotul cel mic al lui moş Gătej.

Astfel, discutând la un pahar de vin şi o gură de colivă, şi-au dat cu toţii seama că succesul generaţiei viitoare era asigurat.