E greu să scrii ceva ce nu s-a mai scris. E poate chiar imposibil. Însă la fel de greu e şi să scrii ceva ce s-a mai scris, dar la superlativ.
Vă spuneam săptămâna trecută că citesc de zor o carte: Nepovestitele trăiri ale templierilor români, de Adrian Voicu. Ei bine, am terminat-o. Între timp a fost şi lansarea, inclusiv la Alba Iulia, spre norocul meu. Bine, tătuţul, cum îşi zice autorul, e-ntr-un voiaj de promovare a romanului, un tur de zâmbete prin toată ţara.
Habar n-am cum să scriu aici puţin, dar şi să spun atâtea câte am pe limba sufletului meu acum, după lectură. Şi nici nu ştiu cum să vă recomand această carte cât mai bine. Dar hai să-ncerc măcar…
Acţiunea întregului roman e plasată în prima jumătate a secolului al XIV-lea, cu alte cuvinte în plin Ev Mediu, iar simbolurile socio-culturale, literare sau pur şi simplu miturile fundamentale inserate când şi când în această lume nebună îi şlefuiesc cu măiestrie, umor şi o debordantă imaginaţie acel „je ne sais quoi” care atrage, seduce şi creează dependenţă încă din primele pagini. E o lume fascinantă, din care sunt nelipsite întâlnirile cu bacii din balada mioritică, cu Dante Alighieri, care-şi încropeşte „Divina comedie” pe colţul unei mese dintr-o cârciumă, chiar cu Romeo şi cu Julieta, salvaţi de la nemeritata moarte. Până şi Ana, încântătoarea soaţă a meşterului cel nebun, Manole, îşi depăşeşte destinul crud şi reuşeşte să scape zidarului barbar, fugind cu un ibovnic.
Sunt trei mari planuri mari pe care evoluează acţiunea. Primul e reprezentat de curtea regelui Franţei, Filip cel Frumos. Al doilea urmăreşte călătoria iniţiatică a celor trei cavaleri templieri, eroii principali ai cărţii, având drept scop salvarea de la moarte a marelui maestru templier Jacques de Mollay şi ulterior răzbunarea pierii acestuia pe rug. Al treilea plan surprinde cu un ochi de cronicar şi curtea lui Carol Robert de Anjou, rege al ungurilor şi vechi pretendent, prin prisma spiţei, poate şi a genei, ca să glumesc, asupra teritoriilor valahe. Înspre finalul cărţii, Adrian Voicu radiografiază şi curtea voievodului Basarab Întemeietorul, când toate demersurile protagoniştilor converg către trimful de la Posada asupra oştii lui Carol Robert.
De la fastul decadent sau tirania despotică a curţilor în disoluţie ale lui Filip cel frumos sau Carol Robert de Anjou şi până la simplitatea, jovialitatea şi cumpătarea domnitorului valah şi a celor din jurul lui, incursiunile în suburbiile franceze, în lumea hanurilor sau a bordelurilor transfrontaliere, privirea înţepătoare înspre reşedinţa papei Clement al V-lea şi sarcasmul cu care sunt înfieraţi prelaţii hulpavi mai mici sau mai mari în grad fac deliciul cititorului.
Dialogul e spumos, iar acţiunea curge firesc, cu mici scăpări de ritm în ton cu pripa oamenilor aspri care-o desenează între dueluri, chiolhane, rugi, partide de amor şi-njurături sau intrigi.
De-a dreptul savuros e comicul de limbaj şi de nume, notabili în acest sens fiind cei trei cavaleri templieri, Berilă Valahul, Pista Massy (un fel de Pişta mă-sii) şi Kremwurşt von Schlitz, caii Lofos, Dizăl şi Logun, lacheul Gell de Douche, prostituata Omlette de Trois Oeufs, mercenarii Pitique de Tarencrique sau Piche sur Mur, băşinosul cardinal Flatule, regele King Size al englezilor, hanul Bor Khan, părintele Eterniu sau popii Rectiliniu şi Curbiliniu şi mulţi, mulţi alţii.
Ştiu, înţeleg şi chiar mă recunosc pe mine-n ipostaza reticenţei cel puţin acutizate, când vine vorba să mă raportez la noul literar autohton. E una din prejudecăţile clasicizate, aceea de-a respinge ineditul scriitor contemporan şi de-ai nega, cu obstinaţie, puterea creatoare, talentul şi persuasiunea operelor sale. Dar sunt şi autori, şi cărţi, ce merită o şansă, la fel cum suntem noi, publicul larg, ce merităm, din când în când, să ne îmbogăţim cu câte-o şansă acordată.
Tocmai de-aceea, cu preţuire şi convingere, vă recomand această carte. Mulţumesc, Adrian Voicu!
Leave a Reply