Visătorul

Capitolul de faţă a apărut în numărul 2 al Revistei de Suspans a lui Mircea Pricăjan. Să fie de bun augur, zic!

Îl ştia pe Şchiop de o viaţă, mai bine zis, de când începuse să înţeleagă ce e cu viaţa lui. Se întâmplase acum câteva zeci de cicluri luminoase, nu? Sau mai multe? Îşi dădu seama că nici acum, nici altădată, acest detaliu nu conta. Oricum făcea în fiecare noapte acelaşi lucru: treceau linia frontului şi căutau de mâncare, în aşa-numitul Raidul Foamei.

Ieşeau din ascunzători doar pe întuneric. În primul rând, pentru că frontul era liniştit, iar în al doilea rând, pentru că puteau opera în linişte. Doar exploziile de lumină îi puneau pe fugă şi, atunci, trebuiau să se împrăştie rapid, în toate direcţiile, ca să fugă din calea Umbrei.
În trecut, exploziile de lumină erau rare şi tot rare erau şi pierderile în rândul participanţilor la raid. În ultima vreme, aceste explozii se produceau din ce în ce mai des şi tot mai mulţi camarazi de front cădeau la datorie. Umbra le venea de hac la cei mai mulţi, dar, uneori, inamicul folosea gaz. Gazul era la fel de mortal ca Umbra, numai că făcea zgomot înainte să ajungă la tine. Aşa, aveai o şansă. Mică, dar aveai. Şansa se mărea dacă, în prealabil, puseseşi ochii pe vreo ascunzătoare în afara liniei frontului.

Linia frontului începea exact în faţa ascunzătorii.
– După ce-aţi ieşit afară, se poate întâmpla orice, le şoptea Şchiopul.
– Orice?, repeta întrebător vreun răcan cu voce tare.
– Orice e mai rău, să fiu bine înţeles, puncta Şchiopul cu voce ameninţătoare.
De fiecare dată când auzea vorbele astea, fiori de aer iernatic îi trecea prin toate membrele. Ca şi ciclul luminos trecut ori cel de dinaintea sa, ştia că şi raidul ăsta putea să fie ultimul.

După câteva zeci de raiduri, se obişnuise să stea mereu în dreapta Şchiopului. Se simţea protejat, chiar dacă se ştia, după ce treceai linia frontului, fiecare era pentru el.
– Aveţi grijă, şopti inutil Şchiopul. Ieşim!
Şchiopul, vorbeau cei mai bătrâni, îşi pierduse un picior când o salvase pe Întemeietoare. Fiecare suflet din colonie a vibrat mai bine de şapte cicluri luminoase, lăudând şi ridicând în aer pe cel care-şi primejduise viaţa ca s-o salveze pe cea mai respectată fiinţă din obşte, cea care dăduse viaţă Bătrânilor şi care pusese bazele coloniei.

„Unde nu-i cap, vai de picioare”, spuneau unii. Alţii vorbeau prin colţuri întunecate că Şchiopul n-ar fi avut în intenţie să o salveze pe mama tuturor Bătrânilor, ci s-ar fi împiedicat de ceva, o bucată de lemn, un capăt metalic ori o piatră, în timp ce încerca să se ferească de Umbră. A lovit-o, din greşeală, pe Întemeietoare, aruncând-o din faţa morţii sigure. Umbra, i-a luat, totuşi, un picior lui 77, de atunci schimbându-i-se rangul în Şef de Raid şi numele în Şchiopul.
Regula în colonie era că doar cei care se evidenţiaseră primeau nume, restul rămâneau la numere, în ordinea în care veniseră pe lume. Ranguri primeau doar cei care făcuseră ceva demn de însemnat pe Zidul Memoriei, din camera Întemeietoarei.

Întemeietoarea era o bătrână încăpăţânată, ca, de altfel, toţi Bătrânii care supravieţuiseră războiului perpetuu. De obicei, pentru siguranţă, ea nu ieşea ca ceilalţi, după mâncare, ci i se aduceau cele mai bune şi mai alese bucăţi din capturile nocturne. Obişnuia rar şi numai după ce iscoadele raportau că locul e sigur-sigur, să facă o mică incursiune dincolo de linia frontului, dar nu pentru mâncare, cum spuneam, ci doar din plictiseală. În noaptea când 77 devenise Şchiop şi Şef de Raid, Întemeietoarea făcuse pentru prima şi, cu siguranţă, ultima oară, cunoştinţă cu Umbra.

Umbra era tăcută şi mortală. De cele mai multe ori era şi ultimul lucru pe care-l vedeau nefericiţii căzuţi la datorie. De cele mai multe ori nu auzeai decât prea târziu vâjâitul aducător de moarte. Urma duduitul asurzitor, apoi linişte, o linişte care pe mulţi îi scotea din minţi şi îi făcea să iasă, uneori prematur, din ascunzătoarea care tocmai le salvase viaţa. Şi Umbra venea iar tăcută… Din camarazii cu care împărţea adineauri captura, nu rămânea mai nimic.
116 era fată. Încă nu-i venise vremea s-o curteze, dar, ştia de la Şchiop, că e de rang superior. Era a patra generaţie pură de la Bătrâni încoace. Dacă ar fi avut o şansă ca a Şchiopului, să o salveze de Umbră, atunci, cu siguranţă 116 n-ar avea nimic împotrivă să fie aleasa lui.

O lumină explodă deodată, făcându-i pe cei mai mulţi să paralizeze de frică.
– Împrăştierea!, se auzi strigătul Şchiopului.
Acum îşi dădea seama cât de importante fuseseră cursurile de orientare turistică. „Suntem în război, aşa că, prima regulă când ieşi pe linia frontului, este să ai tot timpul în ochi o ascunzătoare! Umbra poate veni oricând şi nu trebuie să fiţi nepregătiţi”, îi sunau în cap cuvintele Şchiopului.

Ca Şef de Raid, Şchiopul avea o mulţime de responsabilităţi, la fiecare ieşire nocturnă. Cea mai neplăcută era numărătoarea la sfârşitul incursiunii. De câteva cicluri luminoase nu avusese lipsă la apel. Nu că ar fi contat, oricum fiecare era pentru el, dar aşa cerea protocolul. Bătrânii, mai ales, şi Întemeietoarea, mai mult obligată prin lege, trebuiau să ştie după orice raid pierderile, ca să poată aproxima planul pentru nou-născuţi.
Văzu o umbră uriaşă, apoi se auzi un vâjâit groaznic şi un sunet răsunător îi zgudui fiinţa. Abia avu timp să se tragă sub o copertină de metal. Linişte… Încercă să se adune, dar tremura tot.
– A fost Umbra! A fost Umbra!, îşi repeta la infinit. Nu era în stare să se mai gândească la altceva.

Stătea în ascunzătoarea lui şi aproape că uitase să respire.
– Hai, ieşi de-acolo, a trecut, auzi deodată vocea Şchiopului. Tot ce contează e că, de data asta, ai scăpat.
„Contează?”, se întrebă el în sinea-i.
Trecu pe lângă o pată uriaşă. Se opri amuţit. Era unul dintre camarazii săi.
– Ştii cum se zice: à la guerre comme à la guerre, zâmbi Şchiopul făcându-i semn să meargă.
Evident, nu conta prea tare că scăpase. Putea fi el în locul nenorocitului, căruia nici nu-i ştia numele.

123 se scutură uşor, poate de scârbă, şi-l urmă pe Şchiop. Abia aştepta să se culce şi să se viseze orice altceva, mai puţin gândac de bucătărie.