Autorul spune că: „Orice asemănare cu realitatea este (ne)voit întâmplătoare”.
Am spus şi o repet, e ceva timp de când nu mi-a mai fost dat să râd în asemenea hal încât tot trupul să mi se zguduie şi răsuflarea să-mi rămână undeva suspendată. Ca apoi să-mi amintesc să respir, dar mai ales să-mi amintesc pentru ce respir.
„Între două decolări”, cu toate că nu mi-a spus nimic ţinând cartea în mână, studiintu-i coperta şi răsfoindu-i conţinutul, s-a înfipt în inima mea imediat ce am citit primul rând. Nu m-am aşteptat la nimic de la această carte, ba da, de fapt m-am aşteptat la o înşiruire de ţări, capitale sau simple orăşele din afara ţărişoarei noastre. Am văzut-o ca un fel de carte turistică. Într-adevăr, acţiunea se petrece ba la Muntenegru, ba în Antalya, ba în Djibouti – de parcă auzisem de el până acum – şi tot aşa. Dar ceea ce e inedit, desigur, e umorul. Şi cât umor. Nu, autorul nu vă va duce prin coclauri luminoase sau prin hoteluri luxoase. Nu vă va prezenta viaţa unora sau altora, ci vă va spune ce i s-a întâmplat lui în acele locuri pe care le-a vizitat.
Vă asigur că nu e o carte de duzină. Foarte bine scrisă, foarte bine argumentată şi cu un umor pe care greu îl întâlneşti în ziua de azi. Şi vă asigur că românii nu mă mai fac să râd de la Caragiale. Ei da, am văzut în Adrian Voicu un Boccaccio al României. Dând la o parte veacul trăit vă veţi da seama că am dreptate.
O carte fabuloasă care merită să fie devorată. Râsul este garantat.
Leave a Reply