Pe urmele templierilor cu Adrian Voicu

Noi ne-am cunoscut relativ „în ajunul” primului volum din Templieri – a se înţelege prin asta la puţină vreme după ce, râzând în hohote de una singură citindu-ţi mostrele de pe blog, schimbam primele replici cu tine. Atunci nu te-am întrebat, dar acum o fac: care din stafii te bântuie mai cu spor, a lui Creangă sau a lui Caragiale?

După ce-ţi spun „Săru’ mâna, Liliana!”, îţi zic că mă bucur să ne „reîntâlnim” şi în această postură, la care mai adaug şi urarea de succes masiv în respectiva întreprindere, (ca să nu zic „proiect”, că sună prea ca la teveu), pe care tocmai o pui pe roate.
Nu ştiu cum e să fii bântuit, dar dacă tot ai adus vorba, uite că mă uit în DEX să văd ce zice exact despre subiect, ca nu cumva să-ţi spun din start vreo minciună…
Deci, nu, hotărât nu, he-he! N-am fost şi nu voi fi bântuit de stafii dintr-un singur motiv: ele vin la mine de plăcere, la o dulceaţă, un ceai, o poveste, un ceva fain acolo, nu întru prea-drept-înfricoşătoarea bântuire după cum e datina la noi, la români.
A lui Creangă a fost prima, acum vreo trei decenii. Ne-am plăcut decisiv şi reciproc imediat cum a început să curgă „Povestea poveştilor”. Mergând cu firescul înainte aşa i-am cunoscut pe Harap Alb, punguţa şi cei doi bani, Dănilă Prepeleac, Ivan Turbincă, Iezii I, II şi III (pe capra de mă-sa n-am avut onoarea), pe porc ori pe Păcală.
Cu cea a lui Caragiale m-am întâlnit în timp ce căutam o scrisoare pierdută într-o noapte furtunoasă. Nu am crezut-o că reprezintă originalul decât atunci când mi-a dat un exemplar nou-nouţ din „Vocea Patriotului Naţionale” să-mi fac un coif care să mă apere de ploaie. Anul ăsta ne-am văzut ceva mai rar, dar anul trecut, că fuse anul lui Nenea Iancu, ne-am întâlnit la Union bilunar, dacă nu chiar o dată la două săptămâni.
Ca să nu mai lungesc vorba: aşa e, până şi stafiile mă iubesc, he-he!

Templierii tăi au fost un adevărat „boom” pe piaţa cititorilor – cea mai simplă dovadă o constituie numărul celor care au recenzat ambele volume în campaniile Valluntar. Cum a primit omul Adrian Voicu „povara” succesului scriitorului Adrian Voicu?

Daaa, a fost cevaaa… Simţeam că nu mai pot face faţă la atâta succes, tu!
Hai, că dacă mai stăteam şi faţă-n faţă te minunam de-a dreptul.
Revenind la întrebare nu pot decât să-ţi spun că mă bucură foarte orice ştire despre scrierile mele, fie ea de bine sau foarte bine, he-he!
Cred că indiferent cât de mare va fi succesul scriitorului Adrian Voicu, fie chiar şi un pic mai mare decât al, să zicem, lui J. K. Rowling, pot să afirm cu tărie că el, scriitorul, va reuşi să-şi ducă „povara” cu succes. E? Frumos zis, nu?

Ţi-a fost vreodată greu să interacţionezi cu cititorii? Dacă da, când/ cu cine?

De ce să-mi fie? Ce, cititorii nu sunt şi ei oameni? He-he!
Acuma serios vorbind, nu văd nici o anormalitate în a fi aproape de cititorii tăi, ba dimpotrivă. Nu plec neapărat de la premisa că şi eu sunt cititor şi câteodată mă pocneşte dorinţa să am ocazia să stau la o tacla, două, cu Neagu Djuvara, de exemplu.
Nu din obligaţie, ci din plăcere, normalitate, omenie, spune-i cum vrei, am răspuns tuturor mesajelor primite telefonic, prin SMS sau pe email, iar cine a vrut să mă vadă în fizic a reuşit fără nici cel mai mic efort. Nu a trebuit decât să ne sincronizăm timpii şi ritmul cotidian. Bine că mi-ai spus asta, că tocmai mi-am amintit că trebuie să onorez întâlnirea cu un domn cu care am „interacţionat” pe email acum mai bine de trei luni, dar din cauza serviciului şi altor probleme cotidiene bine împletite nu am reuşit să duc la bun sfârşit întâlnirea.

Ce relaţie ai cu personajele tale în general?

În general, ca şi în particular, îmi sunt tare dragi personajele mele şi ele mie, he-he!
Cele care îmi plac e clar că rămân cu mine şi răzbesc deasupra necazurilor, celelalte ba mai suferă un infarct, ba cad de pe cal, ba fluieră în biserică, mă rog, tot felul de chestii mai mult sau mai puţin mortale. Nu ţin minte ce face toată lumea în fiecare carte, aşa că mai şi notez câteodată, ca nu cumva vreunul urât şi rău să treacă la noi, la ăi buni şi frumoşi.

Ai cochetat vreodată cu vreun alt gen de artă?

Cum să nu? Chiar acum cochetez cu câteva genuri apărute de ceva vreme în cotidian şi anume arta de supravieţui din salariu, arta de a nu face alte datorii ori cea de a evita împrumuturile la bănci.
Slavă Domnului că reuşesc să nu mă cramponez doar în astea şi reuşesc să mă manifest cu destul succes şi în altele ştiute de când lumea, printre care arta de a asculta cu inima, de a mângâia cu vorba ori de a iubi cu sufletul.

Dacă te-aş pune să te caracterizezi (lăsând modestia la o parte) în cinci cuvinte, care ar fi acelea? Şi care ţi-e cel mai drag din ele?

Poftim? Păi, cum să mă caracterizez eu pe mine mă? Ce, eu sunt personaj?
Eu nu pot să fac chestia asta, dar Berilă ar zice că-s optimist şi cu simţul umorului pe maxim, Pişta ar jura că-s loial şi parolist, iar Kremvurşt ar susţine, fără doar şi poate, că-s tare sociabil.
Nici dacă aş vrea n-aş putea să-ţi spun dacă am vreo caracteristică dragă. Ar fi ca şi cum aş zice că mi-e mai drag ochiul stâng decât dreptul.

Umorul tău a luat naştere din ceva anume sau pur şi simplu asta a fost natura ta dintotdeauna?

Da, umorul meu a luat naştere din ceva anume, acel „ceva” fiind maică-mea, ţine-o-ar Bunul Dumnezeu sănătoasă la trup şi minte, iar „anume” fiind negreşit taică-miu, da-i-ar Ăl de Sus mai multă minte şi sănătate, exact în această ordine.
Prin urmare, umorul meu s-a născut cam în acelaşi timp cu mine, numai că s-a manifestat ceva mai târziu, când am reuşit să mă exprim cum se cuvine.

Care a fost cea mai neumoristică lucrare a ta? Sau mai bine zis, ai scris vreodată ceva care să nu smulgă măcar un zâmbet amuzat cititorilor?

„Lucrare” e cam mult spus, cred, cel puţin la acest moment. Un mănunchi de poezii stă mărturie că nu tot ce scriu „e de râs”, ca să zic aşa, he-he!
În plus, urmând sfatului maestrului Ştefan Mitroi („Adriane, cred că e momentul să te apuci să scrii şi ceva mai serios.”) am „produs” şi câteva scrieri pe care le sper materializate în viitoare cărţi.

Dacă ţi-aş da o cutie de culori şi ţi-aş cere să colorezi arta românească la ora actuală, cum ar arăta ea?

N-ai destule culori cât aş colora eu arta românească, he-he!
Mai ţii minte că în Atlasul Geografic pe care-l luam în Generală la ora de Geografie avea (H)arta Politică a Lumii? Ei, cam aşa ar arăta şi (h)arta noastră în viziunea mea: cu nişte câteva zone mari, diferit monocolore, şi multe zone mititele şi viu colorate.

Să zicem că mâine, într-un fel sau altul, ţi s-ar oferi şansa să schimbi ceva în cultura românească. Ce anume ai schimba?

Se pune mentalitatea? Că asta aş schimba de-aş avea puterea. Ah, nu se pune? Bine.
Atunci, cu puterile mele de om învestit în a schimba ceva în cultura românească, aş schimba traseul banilor, ca să fie echitate şi… Poftim? Nici asta nu merge?
Atunci, dacă aia nu, ailaltă nu, îl chem în ajutor tot pe Caragiale de care pomenişi la început şi închid cercul spunându-ţi spun că vreau să schimb pe ici pe colo, și anume în punctele esențiale. E bine, da? Bun aşa!
Prin urmare şi acestea fiind zise, îţi mulţumesc frumos şi-ţi doresc numai bine atât ţie, cât şi cititorilor noştri.

Liliana Negoi – Din dragoste pentru artă, 01.10.2013