Nepovestitele trăiri ale templierilor români, de Adrian Voicu, este o parodie, un roman pseudo-istorico-politico-social, apărut la Editura ALLFA, în colecția Strada Ficțiunii, în două volume, în 2011, respectiv 2012.
Nepovestitele trăiri ale templierilor români este un roman de aventură plin de umor. Capitolele sunt scurte și acțiunea sare de la curtea lui Filip cel Frumos la cea a lui Carol al Ungariei, de la reședința papală la cortul de lângă Dunăre al hanului Bor Khan. Firul narativ îi urmărește pe templieri (inclusiv până în Turcia, Verona ori prin teritoriile încă neunite ale României) sau se concentrează pe diverse locuri și personaje secundare, dar indispensabile pentru rezolvarea conflictului principal. Pe alocuri rescrie istoria unor cupluri precum Romeo și Julieta, care sunt salvați, sau Ana și Manole – Ana nu mai este zidită, în schimb fuge în lume cu un țambalagiu și se apucă de cântat.
Prima carte din serie m-a făcut să râd încă de la moto: „Uneori, bălane, viața e ca atunci când ești la muierea altuia și ăla bate la ușă.” – Berilă Vlahul către Kremvurșt von Schlitz
Berilă Vlahul, Kremvurșt von Schlitz și Pișta Massy formează Sabia Domnului, arma secretă a Maestrului Jacques de Molay. Cei trei (tri, cum le-ar spune Pișta) complotează, se luptă, salvează, negociază, beau vin, mănâncă friptane – și, ocazional, delicatese turcești sau pița – colindă Europa, poposesc în hanuri, în mânăstiri și în nelipsitele bordeluri. Cu alte cuvinte, se îndeletnicesc cu tot ceea ce este firesc pentru niște cavaleri care își pun săbiile și viețile în serviciul cuiva.
Pe Berilă l-am simțit ca fiind liderul grupului, deși în carte nu este desemnat ca atare. Mi-a lăsat această impresie pentru că are cele mai multe conexiuni și, deseori, el este cel care negociază. Atitudinea de superioritate pe care o are față de ceilalți doi cavaleri este o altă trăsătură care îl pune, cumva, în fruntea trioului. Fără să fie arogant totuși, Berilă îi tachinează prietenește: pe Pișta pentru faptul că e molcom și spune mereu tri în loc de trei, iar pe Kremvurșt pentru doleanțele sale de nesăturat – indiferent că este vorba despre mâncare, vin sau femei.
Umorul este evident în numele sugestive ale personajelor, care ne indică adesea la ce ne putem aștepta din partea lor. Gell de Douche, Flatule de Bara, părintele d’Iscret, Pitique Tarencrique, Omlette de Troissoeufs, frații Grobienne și Mitocainne sunt doar câteva exemple. Dar Adrian Voicu nu se limitează la nume amuzante, ci își folosește imaginația pentru a construi situații haioase și dialoguri delicioase, care ne transportă cu succes în epoca medievală.
O comedie care m-a distrat vreme de două zile, o lectură ușoară, dinamică, o doză echilibrată de suspans și de mister.
Leave a Reply