Nebunii şi o zi de naştere

Ziua mea a debutat în avion, în drumul către bază, urmând să organizăm un chef spontan, dar organizat, exact în momentul când ajungeam la hotel.

Ne blindasem cu băutură în escalele de la Harare şi Cairo, aveam şi ceva prăjituri rămase de la catering, mai lipseau femeile şi tortul.

În timp ce încercam să ne organizăm, am ciulit urechile şi am desluşit că de undeva, de la etajul I, se auzea muzică şi gălăgie. Pretenarii noştri ruşi iar aniversau ceva sau pe cineva. Erau foarte prietenoşi şi vestiţi pentru chefurile monstruoase pe care le făceau. Cel puţin o dată pe săptămână ei găseau ceva de sărbătorit: a împlinit Andriuşa 104 kile, Katia şi-a cumpărat o cutie nouă cu şerveţele, Evgheni şi-a ras şi cealaltă jumătate de mustaţă, Oleg a reuşit să-şi taie toate unghiile într-o singură repriză şi tot aşa.

Ne facem curaj şi cobor cu Babu şi Panseluţă într-o mică recunoaştere. Nu mică ne-a fost bucuria când am constatat că ruşii aveau o fată care se aniversa. Imediat am fost invitaţi să ne unim forţele cu ale lor în materie de băutură şi haleală. Când au văzut berea adusă tocmai de la Harare şi vodca luată din freeshop-ul din Cairo, au izbuncit în urale şi ne-au declarat pe veci popor prieten.

Am amestecat bere cu vodcă stinsă cu mere şi am ţopăit pe tot neamul de „Pugaciove“,ei ascultând preponderent muzică de-a lor care, între noi fie vorba, nu e chiar aşa de rea, am ieşit puţin pe balcon, să ne răcorim la epiderme.

Ruşii, în număr de 10-12, erau mai toţi posedaţi de nea Bachus şi începuseră deja să se pupe-ntre ei şi să cânte cu lacrimi crocodiliene şi foc adânc „Ocii ciornâie“. Nouă ne sticleau ochii după fetele lor care se perindau pe-acolo, foarte frumuşele şi părând foarte dornice de cunoştinte internaţionale. Norocul meu că nu fusesem duşman cu limba rusă prin liceu, nici prieten bun, da’ ştiam cât să mă descurc pentru un compliment bine plasat.

Stăteam pe balcon, cum spuneam, alături de Babu plus două fete de-ale lor, aşa de drăgălaşe de-ţi venea să le vâri într-o franzelă şi să le mănânci. Toată seara îmi încălzisem muşchiul pe care stau papilele încercând să fiu cât de cât coerent în limba lui Gagarin, şi asta la dublu, pentru că Babu suferea de o lipsă acută la acest capitol. Recunosc, mă dureau şi mâinile de la atâta conversaţie, da’ ce mai conta puţin efort când stăteam alături de o tipă superbă?

Număram frunzele dintr-un pom în aşteptarea unor vremuri mai bune, când mă rupse Babu din meditaţie.

– Bă, eu te părăsesc, că asta mi-a dat de-nţeles că e obosită. Simt că e momentul să marchez decisiv şi numai de trei puncte.

– Vaya con Dios! îi urez şi mă întorc lângă Anya, superba mea rusoaică.

Mi-a mărturisit că vorbeşte şi engleza, şi franceza, dar i-a plăcut de mine cât de mult mă chinuiam să-i „gavaresc“ în limba maternă.

Noaptea îşi aşternea mantia răcoroasă peste umerii albi ai fetei, a căror perfecţiune era tulburată doar de două barete subţiri care susţineau o rochiţă vaporoasă pe alocuri. Pielea-i miroasea migdale şi se înfiora cu totul la atingerea suavă a vreunei adieri rebele.

Vraja se sparse-n mii de fărâme când în poza noastră se prăvăli pe nepusă masă un „tovarişci“ mare cât un tanc T34, blond şi având o cantitate infimă de sânge în alcoolul ce-i alerga liber prin sistem. Îmi aruncă o privire ca prin cătarea unui Kalaşnikov cu pat rabatabil, latră ceva la Anya, iar mie-mi arătă un pumn, da’ ce zic eu un pumn, pumn am eu, fiinţă umană ce sunt! El avea o chestie care aducea a bilă d-aia pentru demolat clădiri! Stătu o clipă agăţat într-un gând, apoi se aruncă înspre mine, cu mâna ridicată precum Lenin în poziţia “Go West!”. Nelăsându-mi de ales, l-am evitat discret, iar el, hop!, îşi aruncă involuntar toate cele o sută şi ceva de kile peste balcon. S-a auzit un buf!, un hâc!, apoi s-a făcut linişte.

Am îngheţat! Era etajul I, dar, oricum, să cazi aşa ca un sac de tărâţe? Mi-am coborât privirea peste balcon, relativ îngrijorat de soarta rusului. Ăla zăcea cu faţa-n jos şi picioarele într-o poziţie care aducea a idiogramă de-aia chinezească de-şi tatuează cocalarii pe gât.

Nu-mi venea să cred ce-mi văzuseră ochii şi priveam la Anya paralizat. Asta a intrat în cameră, a oprit muzica şi a anunţat calm audienţa:

– A căzut Iuri în grădină. Din nou…

Şi a pornit iar casetofonul. Preţ de o clipă s-au oprit toţi, câţiva au dat din umeri, alţii din cap, apoi şi-au reluat activităţile.

– Fata mea, zic, ăla zace acolo, nu se duce nimeni să-l resusciteze?

– Stai liniştit, mă luă ea deoparte, este a treia oară în săptămâna asta.

– Şi e sănătos? insist eu pe problemă.

– Nu ştii că există un Dumnezeu al beţivilor? râse ea. După ce doarme pe poziţie vreo oră-două, se întoarce la petrecere ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. E băiat bun, mereu zice că sunt sora lui şi nu-i place să am necunoscuţi în preajmă. Mai ales când o ia pe ulei şi devine incontrolabil. O să-l cunoşti mâine, o să vezi că e alt om.

Am zâmbit un pic strâmb, nutrind în adâncul sufletului speranţa că voi rata cu plăcere orice întâlnire viitoare cu tancul dotat cu mânuţe de excavator.

Întors în cameră, am mai bătut vreo doi compatrioţi de-ai lui Putin pe umăr, am trişat vreo două pahare de tărie, vărsându-le elegant într-o vază cu flori, am dat în ei cu „na zdarovia“ şi „dobra i sciastia vaşemu domu“, formule de felicitare de mare efect şi pe care le învăţasem într-un mic stagiu de vreo cinci luni la Karachi.

A urmat apoi un măreţ recital de toasturi, habar n-având că ruşii sunt mari amatori de cuvinte sensibile rostite la beţie. Când mi-a venit rândul, le-am recitat Lermontov. În original. „Parus“ se numeşte poezia, o ştiam din liceu şi luasem un 10 pentru că o-nvăţasem cu tot cu accent moscovit. S-a lipit aşa de tare de mine, că, iată, după atâţia ani, o băgam în toasturi la ruşi:

Beleet parus adinokoi,

V tumane moria galubom,

Şto iscet on v strane dalekoi?

Şto kinul on v kraiu radnom?

Mai sunt două strofe, da’ nu vă mai plictisesc cu ele.

Rusoaicele începură să pice-n extaz una după alta, taman ca frunzele toamna din pomi când le mângâie vântul („veter sviscet“, parcă aşa îi zicea poetul pe limba lui) şi suspinau din adâncurile inimioarelor personale privindu-l pe subsemnat cum punea suflet în fiece vers. La final, doi ruşi necunoscuţi mie, m-au pupat apăsat de sincer şi cu lacrimi în ochi. Ca să văd că l-am atins la coarda senzitivă, unu’ dintre ei a luat o chitară şi a început să doinească din ea nişte chestii numai de ei înţelese. Simţeam că era momentul să dispar din decor. Discret precum o coadă de vulpe ce învăluie gâtul unei dame bine, am luat-o pe Anya pe după mijlocelul de prim solistă în „Lacul lebedelor“ şi am părăsit cadrul.

Toate camerele dădeau într-un uriaş balcon care, practic, înconjura hotelul, iar la capete se aflau scări în spirală pentru accesul pe etaje.

Mergeam plin de speranţă către camera ei când, ca un uragan scăpat pe uscat, trecu pe lângă mine Babu cu ochii exoftalmici. Îmi aruncă din mers „Am pus-o!“ şi dispăru pe scări, în sus. După el cine credeţi că-mi venea precum naveta Buran la aterizare? Exact! Iuri, tănculeţul ce făcea lansări de pe balcon. Dacă nu mă trăgea Anya într-o parte, nu ratam coliziunea cu arătarea din care zburau bucăţi de pământ, iarbă şi ciulini. S-a oprit o fracţiune de secundă în dreptul nostru, a dat să-i zică ceva Anyei, apoi a tăiat-o în jos, pe scări, precum un schior lansat pe trambulină, fluturând de zor din mâini şi mormăind un fel de „Nu pagadiii! Nuu pagaaadiii!“.

Revenindu-mi cu inima la dimensiuni normale, am pornit râzând către locul unde timp de câteva ore ne-am abandonat pe rând unul altuia. Pe la prânz, cred, am ajuns la mine-n cameră, dar nici nu intru bine pe uşă şi, ţârrr!, telefonul.

– Bă, unde dracu’ umbli, că am murit noaptea trecută de o sută de ori, începu Babu să turuie. Nu-mi mai trebuie pizdă de rusoaică never-ever! N-am închis un ochi şi am stat ca o pisică pe arcuri. Nici la masă nu m-am dus de frica dementului. L-ai văzut cât era? Vino pe la mine, te rog, că simt că mă ia cu leşin. Şi dacă tot vii, adă şi ceva de uns beregata, că mi s-a uscat de tot.

Nici n-am apucat să bat la uşă, că m-a tras înăuntru, a încuiat uşa şi mi-a pus banda cu aventurile personale din noaptea trecută. A plecat cuminte de la chef cu Olga, a ajuns în camera ei şi s-au pus pe treabă, că se încinseseră amândoi. Când savurau ţigara de după, cineva a bubuit în uşă de le-a-nţepenit fumu-n alveole. Babu s-a speriat şi a început să strige la aia în româneşte că cine-i la uşă, aia s-a speriat şi ea şi striga în ruseşte la uşă “Cine-i? Cine-i?”, iar bubuiturile creşteau în amplitudine şi intensitate. În timp ce Olga, în superbul ei cur gol ţipa la uşă, Babu, s-a lovit de inspiraţie într-un moment, a sărit drept în pantaloni, şi-a luat tricoul într-o mână şi a ieşit pe balcon. În momentul când a realizat că se afla la etajul II, a explodat uşa şi în cameră a năvălit o arătare desprinsă din iad.

– Tătuţule, atunci mi-am zis că atâta mi-a fost, a venit Îngerul Morţii să mă ia! făcea ăsta serios, în timp ce eu nu mă puteam opri din râs.

Mi-a continuat că Olga a început să turuie cu Iuri (că el era, v-aţi prins) pe limba lor, dar ăsta a căzut prostit în contemplare când a văzut fătuca în splendoarea sânilor antigravitaţionali, completaţi la modul fericit de celelalte forme aferente. Babu a simţit că e momentul lui, a prins culoar, şi-a dat avânt pe lângă el şi a ţâşnit pe uşă. A tăiat-o drept la etajul I, a dat ocol hotelului pe la parter şi, în mai puţin de un minut, era la el cameră, la etajul al II-lea, pe cealaltă latură.

– Jur că nu-mi mai trebuie rusoaice cât oi trăi, a încheiat el povestirea.

Numai că aflasem de la Anya că Olga era din Kiev. Aşa că…