Nu mă apucam de scris dacă n-aş fi avut câteva aprecieri bune, referitoare la cuvintele mele „de cerneală“, la ceea ce voiau să transmită celor care îşi aplecau ochii peste ele.
„Povestea“ scrisului meu îşi găseşte începuturile în adolescenţă, în tumultuoşii ani de liceu. Viaţa cazonă cu care am luat contact imediat după ce am terminat cu şcoala generală nu-mi oferea prea multe satisfacţii, ca să zic aşa, prin urmare, singurele activităţi care mă ajutau sa evadez din acel prezent au fost cititul şi scrisul.
Îmi plăcea să mă pierd în cuvinte aşternute pe hârtie, apoi să mă regăsesc în vise făurite cu ochii deschişi. Astfel, reuşeam să mai sparg rutina zilnică, să mă smulg din cotidian, dar o făceam şi pentru sufletul meu sau pentru cei care nu rămâneau indiferenţi la rândurile mele. Mulţi îmi erau prieteni şi o să spuneţi că puteau fi subiectivi, dar aveam semnale şi din alte părţi cum că nu aş scrie chiar aşa de rău. Aici mă refer la partea cu scrisul „la cerere“, fiind solicitat adesea de către colegii de clasă să le concep scrisori de dragoste pentru iubite. Mai departe…
În Şcoala Militară viaţa mi-a oferit „şansa“ nesperată şi nedorită, de altfel, „să petrec“ câteva săptămâni în infirmeria unităţii. Din lipsă de activitate şi ţinând cont de faptul că pe vremea aceea nu existau decât două programe mari şi late de televiziune, noi putând urmări cu „nedisimulat“ interes telejurnalul, emisiunea pentru soldăţei şi foarte rar câte-un film, m-am apucat să-i trimit scrisori lui Cristinel (Ioan T. Morar) la „Viaţa Studenţească“. Eram mare fan al rubricuţei cu răspunsuri la scrisori, fiind şi singura pe care o savuram din respectiva revistă. Ei bine, aceste scrisori le citeam unui grup de prieteni care mă vizitau „pe patul de spital“ şi am constatat că ne distram de minune cu noua mea îndeletnicire.
Acum câţiva ani m-am apucat să scriu nişte „cronici“ despre întâlnirile membrilor DaewooClub. Entuziasmul cu care au fost întâmpinate scrierile mele de către membrii comunităţii, he-he!, mi-au dat suficientă încredere în forţele proprii şi am început să sper la ceva mai mult.
Ulterior, mi-a căzut în mâini o carte unde se făcea referire la o aventură trăită în Bangui de un tip ce avea nişte afaceri cu pantofi, cu nişte treburi p-acolo, mă rog… Fusesem în capitala Republicii Centrafricane de câteva ori şi, când citeam, parcă mă vedeam acolo trăind tot ce se întâmpla cu personajul respectiv. Mi-a plăcut mult acel episod, deşi erau doar câteva pagini şi m-a cuprins un fel de nostalgie a vremurilor trecute. Au început să mi se perinde prin faţa ochilor momente care mai de care mai năstruşnice. Atunci s-a născut ideea!
Eram la N’Djamena când am început să aştern pe calculator un rând azi, mâine două şi, tot aşa, m-am apucat uşurel. Mi-am schiţat ideile, am mai umblat prin cutiuţa cu amintiri apoi, dând frâu liber imaginaţiei, am început să conturez locuri, personaje şi întâmplări. De-atunci s-au scurs mai bine de doi ani.
Am scris cu întreruperi mai mari, mai mici, datorită cotidianului ce nu-mi dădea pace şi evenimentelor care s-au succedat prin viaţa mea.
Pe unde mergeam ceream informaţii, mă interesam de istoria locului respectiv, vorbeam cu lumea, citeam pliante, făceam o mulţime de fotografii, prestam şi muncă de teren, care vasăzică.
Câţiva apropiaţi care ştiau despre noua mea ocupaţie şi abia aşteptau să vadă ceva concretizat, nu pierdeau ocazia să-mi amintească periodic: „Cât mai scrii, frate, că aşa nu o mai termini niciodată, o să fie ca aia fără sfârşit, Şeherezado ce eşti!“. Plus că şi eu îmi pierdusem răbdarea, voiam să o văd în mânuţele mele şi să o citesc în format de carte, normal!
Am scris peste tot unde am avut puţin răgaz şi o priză pentru laptop, chiar şi-n toaleta din avion, he-he! Cel mai mult m-am manifestat în timpul liber pe care-l aveam în deplasări. La Bamako, Kiev, N’Djamena, Geneva, Paris, Luton şi, în general, pe unde am stat câteva zile legate am căutat să mai încropesc câte ceva, pentru că trecea vremea şi doream să finalizez.
Viaţa pe care o duceam îmi oferea în permanenţă subiecte, iar eu îmi doream un format de carte de buzunar, ori, dacă mai continuam, riscam să apar „pe post“ cu ditamai ceaslovul.
Am fost în toate locurile pe care le-am înşirat, plus în multe altele, fiecare cu pitorescul, farmecul şi întâmplările sale: Viena – cu sârbul care stătuse în România un an şi vorbea româneşte mai bine ca noi, Geneva – cu un alt român care ne-a arătat cum să trecem de turnicheţii de la intrarea în turnul Catedralei Sf. Petru, Paris – cu cele două senegaleze de la curăţenie, care nimereau să intre în cameră ori de câte ori eram „full monty“, Londra – cu aerul său băţos şi cartiere pretenţioase, Larnaka – când am fost la meciul Rusia-România şi am făcut poză cu Hagi, Dubai – cu opulenţa sa inimaginabilă, Maldive – în atolul Gan, când am nimerit în raiul de la Equator Village, Karachi – cu mulţimea sa de întâmplări şi picanterii de la începuturile carierei mele „zburătoare“, Seychelles – în insula Mahé, unde am făcut snorkeling, Kigali – când am fost în safari şi am ajuns rupţi după doişpe ore de mers cu „gipanul“, Malpensa – cu superba vilă în care am locuit şi cu Blajinu la furat de cireşe, Sri Lanka – unde am produs clătite acasă la reprezentantul comercial al României, o persoană de mare caracter, Mauritius – când căutam pe dealuri pasărea Dodo, specie dispărută de ceva vreme, Jacksonville – cu cei doi poliţai stupizi şi plini de gogoşi cu gaură, care ne-au scormonit avionul câteva ore şi recepţionera de la hotel care era concitadină cu Baciu, Djerba – frumoasa staţiune tunisiană cu dragi amintiri păstrate adânc, în suflet, Praga – unde m-am rătăcit şi am dat de-o româncă ce mi-a arătat calea plus încă multe altele de prin Europa şi Africa, ce nu şi-au mai găsit locul în rândurile mele.
Ca fiece om, am avut şi am o sumedenie de vise, dar niciodată n-am sperat că voi trăi clipa în care să-mi fie publicat vreun rând, darmite o carte. Acum vreun an, cred, când aveam gata cam jumătate, am început să iau de pe internet adrese de edituri şi să le trimit cum că, ştiţi, eu sunt cutare şi scriu o carte aşa, şi-aşa, şi aş vrea să ştiu dacă puteţi să mă ajutaţi cu publicarea ei. Câteva edituri mi-au răspuns, dar trebuia să am tot materialul. La un moment dat avansam atât de greu, încât ajunsesem să cred că totul e în van, că eram un fel de Sisif, iar rândurile mele nu vor depăşi niciodată ecranul monitorului personal. Decizia finală am luat-o când dl. George Călin, şeful de la Societatea culturală „Apollon“ din Urziceni, m-a invitat cu ocazia lansării unei reviste trimestriale de cultură şi artă, în care mi-a publicat un fragment din capitolul cu Ouagadougou. Aprecierile domniei sale mi-au dat mari speranţe şi multă încredere, făcându-mă să continuu cu „elan muncitoresc“ şi să-mi doresc să duc la bun sfârşit proiectul la care mă înhămasem de bunăvoie.
Nu ştiu dacă voi scrie o continuare. Poate că nu, amintindu-mi cât de mult suflet, timp şi muncă a înmagazinat. Nu că ar fi ceva rău în asta, Doamne fereşte! Am scris cu pasiune, asta e clar, dar cartea de faţă cred că reprezintă o altă etapă, unică, aşa cum sunt şi clipele descrise în ea. Plus că a fost ceva nou pentru mine şi, ca să folosesc un stereotip, „a fost o provocare“, he-he!
Probabil că aş mai face-o, dar cu alt subiect, ăsta cu decolările, gata, s-a fumat! Sunt fan Bruce Willis, da’ nu mi-a plăcut decât Die Hard I.
Sau, cine ştie?…
Leave a Reply