Despre Dragobete

Drumul către Cârţa trecea bună vreme prin pădure şi ţinea pe lângă un pârâiaş de munte, îngheţat pe alocuri. După ce depăşiră Stejarul Trăsnit, parcă auziră un scâncet ca de copil, aşa.

– No, stai o ţâră, mă, Moghiore!, îşi opri Pişta murgul.

Se opriră cu toţii şi începură să tragă cu urechea.

– Vine dintr-acolo, rosti după câteva clipe fratele Rectiliniu, anume antrenat pentru această îndeletnicire.

După o sută de paşi, dădură de o fătucă tare frumuşică, cu părul lung, auriu, care spăla un ghem de lână neagră în apa ce curgea în sloiuri.

– Ce faci tu aici, frumuseţe pădureaţă?, descălecă automat Kremvurşt, siderat de apariţia fetei. Eşti vreo zână a pădurii pedepsită de duhul muntelui?, zâmbi el dându-i mâna.

– Ete, na!, se ridică fata cu lacrimile curgând şiroaie. Ia, mă puse soacra să spăl ghemul ăsta de lână până s-o face alb, altfel, n-am ce căta acasă!, continuă ea frecându-şi mâinile roşii de frig.

– Copila noastră, făcu Berilă. Pot să-i spun aşa, nu?, se întoarse el către partenerii de vânătoare.

– Fireşte, da, dă-i ’nainte, făcură din mână Pişta şi fraţii pitagorici.

– Cum spuneam, copila noastră, negrul nu se va face alb, câtu-i lumea asta de mare! Poţi să-l speli în ce apă de izvor vrei, doar dacă n-o fi vreunul fermecat, de care noi n-avem ştiinţă.

Descălecă, se apropie, se uită la ghemul negru şi zise zâmbind:

– Quot erat demonstrandum!

– Cum aşa?, se miră Kremvurşt.

– Adică, nu e fermecat izvorul, bălane, că ghemu-i tot negru la culoare, explică valahul zâmbind, făcându-i semn către ghemul pe care începuse să se pună gheaţa.

– Chiar dacă-s mai bălaie la păr, nu-s cu mintea împuţinată, scânci frumoasa creatură. Poate doar iubirea nestinsă pentru Dragobete, băiatul ei, m-a prostit şi am ajuns să îndur toate nemerniciile maică-sii! Ştiu că nu faci din negru alb, dar aşa am primit poruncă de la stăpâna târlei, adăugă ea trăgându-şi nasul.

– Doar dacă…, adăugă gânditor valahul scoţând ghemul din apă şi punându-l în zăpadă. Imediat ghemul se acoperi de un strat de nea. He-heee! Ia te uite cum se face negrul alb!, exclamă valahul ţinând ghemul în mâna înmănuşată.

– Magie!, râse fratele Curbiliniu.

– Minune!, sublinie fratele Rectiliniu.

– Farmece şi vrăji!, exclamă fătuca.

– No, d-apăi aiasta-i cunoaştere, mă!, punctă decisiv Pişta.

– De aur ţi-este părul, iar ochii-s nestemate, îşi ignoră Kremvurşt partenerii, topit în frumuseţea fetei.

Berilă se uită la Pişta şi-şi dădu ochii peste cap.

– Dar pentru care fapte te puse soacra la astfel de muncă, Doamne iartă-mă?, fu curios fratele Rectiliniu.

– Asta nu-i nimic!, rosti codana venită un pic în fire. De cum m-am măritat cu Dragobete, băiatul ei, şi am venit aici, a început să-mi dea tot felul de sarcini, care mai de care mai străine de lumea noastră: să culeg fragi şi mure din zăpadă, să aprind focul fără a-mi folosi mâinile, ori să mulg oile cu mănuşi de fierărie, ori să-ndrept coarnele la berbec. Mă urăşte pentru că m-a luat fecioră-su, dragul meu Dragobete, împotriva vrerii ei.

Fata aruncă o privire la ghemul îngheţat din mâna lui Berilă, apoi continuă:

– Îmi strigă în fiece ceas că nu s-a născut muiere vrednică de băiatul ei şi spune că Dragobete n-ar fi luat nicicând una ca mine, doar că i-am făcut vrăji cu bobii şi farmece de legătură cu păr tuns la cântătorile dimineaţă.

– Dar cine-i soacră-ta, frumuseţe strămoşească?, se interesă fratele Curbiliniu.

– Dochia, îi spune, şi ţine-o stână de mioare la o jumătate de ceas încolo, spre Culmea Zmeilor, arătă fata către miazănoapte.

– Dosia? Ce nume-i ăsta? Germanic, nu?”, se miră sincer Kremvurşt.

– Dochia, cavalere, Do-chi-a, cu chi de la deochi. Mai precis, Baba Dochia, dădu ea din cap.

– Aaa… Baaaba Dochiaaa!, făcură toţi într-un glas, părând că ştiu despre cine-i vorba.

– No, d-apăi bărbată-tu unde-i, tu?, întrebă Pişta mângâindu-l pe Moghior pe gât.

– Imediat după ce ne-am luat, în a douăzecişipatra zi din Făurar, a plecat la Curtea lui Vodă Basarab cu treburi, că e ţesălător de cai. Vrea să adune ceva bani ca să putem să ne găsim rostul departe de mumă-sa.

– Te înţeleg, copila noastră, spuse Berilă plin de compasiune. Am auzit destule despre nebuna de soacră-ta. Mai pune pe ea şapte cojoace?

– Şapte? Poate nouă vrei să spui, cavalere!, râse fata.

– Care ţi-e numele, frumoasă făptură?, continuă Kremvurşt să-şi ignore camarazii, nedezlipindu-şi ochii de la fată.

– Flora, dar lumea îmi spune Florica sau Floricica, răspunse fata tremurând.

– Floricicaaa…, se trezi Kremvurşt în visare.

Berilă se trase aproape de sas, îl strânse puternic de braţ şi-i şopti la ureche:

-Bălane, e dată, revino-ţi în simţiri, ce boala! Dar destul cu vorba, prieteni, adăugă valahul cu voce crescută, făcându-i semn lui Kremvurşt să-i dea fetei sumanul său.

– Mergem noi cu tine, draga mea, nu ai teamă! O să fie bine!, spuse Kremvurşt protector, învelind-o cu sumanul.

La o jumătate de ceas de mers, dădură peste o casă din bârne, având alături o târlă de oi numai una şi una. Un berbec uriaş, coios, cu coarne mari, răsucite, întoarse capul către nou-veniţi şi se puse a behăi gros.

– Itaaa!, exclamă fratele Rectiliniu. Ce de friptane umblătoare! Crezi c-o observa lipsa vreuneia? Sau măcar la mielu’ ăla răzleţit de turmă?, făcu el către Berilă.

– Pe suliţa Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă, frate Rectiliniu, hai să ne oprim doar la gâştele popii Potenţiu, încercă să-l liniştească Berilă.

Alarmată, pesemne, de berbecul ce nu se mai oprea din behăială, îşi făcu apariţia în prag o babă ceva mai urâtă decât maica Aviara, şefa orătăniilor de la mănăstirea Bostana, locul de unde se aproviziona părintele Catodiu cu ouă pentru Praznicul Învierii Domnului.

– Hâh, ce arătare!, scăpă fără să vrea Kremvurşt.

– Da, da, bună să vă fie şi vouă amiaza-mare, flăcăilor, rosti cu glas piţigăiat baba. Văd că mi-aţi adus podoaba acasă, adăugă ea cu o uitătură urâtă către Floricica. Pe coarnele Satanei, opreşte-te, Virilă, mamă, că i-am văzut pe străini, strigă ea către berbecul cel coios. A supt de la o căţa, că pe mă-sa au mâncat-o lupii. A luat apucături câineşti, atâta că nu latră, dar behăie ca toate ielele când vede orişice arătare străină, adăugă baba aruncând o uitătură plină de răutate la Floricica. Da’ poftiţi de vă odihniţi o ţâră, le făcu ea semn să descalece. Şi tu ce stai aşa agăţată pe calu’ omului? Du-te de scoate din pivniţă nişte răchie de tubercule tomnatice, să cinstim pe oamenii ăştia, să nu ne ia drept sălbatici, se răţoi ea la fata rămasă ţeapănă pe Dizăl, falnica iapă roaibă a lui Kremvurşt.

Floricica ţâşni ca lansată din arcul sasului şi dispăru în pivniţă.

– Şi când te întorci, să-mi arăţi ghemu’ de ţi l-am dat să-l albeşti!, strigă baba către casă.

– Are pe dracu-n ea!, şopti fratele Curbiliniu arătând către hoaşcă.

– Nu-i adevărat, frate!, spuse fratele Rectiliniu. E dracu’ în coarne şi oase, Doamne iartă-mă şi păzeşte!, adăugă el rapid trei cruci de serviciu.

– Haaa, au apărut fazanii?, întrebă baba cu ochii la gâştele colorate agăţate de şaua calului lui Rectiliniu. A venit primăvara, înseamnă. Trebuie să strâng oile şi să le duc la stâna de pe munte, să se întremeze cu iarbă grasă, adăugă ea.

– Mai e pân’ la primăvară, mamaie. E încă frig, nu-i de ieşit cu oile pe munte, zise Berilă.

– Da, da, asta ziceam şi eu, răspunse baba. S-a mai lăsat frigul şi e numa’ bine de dus oile pe munte.

– Îi frig mamaie, nu te duce, mai e pân-o da căldura!, continuă valahul.

Floricica, venită cu rachiul, se pusese în spatele babei şi-i făcea semne disperate lui Berilă să o lase în plata Domnului.

– Păi, da!, zise baba descheindu-şi un cojoc. Văzui şi eu c-a dat căldura!

– No, d-apăi câte miţoase ţâi pe dumneata, nici nu-i de mirare că ţâ-i cald!, zise Pişta mai mult pentru sine.

Baba se aplecă, înfipse un deget în pământ şi spuse:

– Mâine, e numai bine de mers la stâna de pe munte. Ba cred că o să şi plouă, deci trebe să mă grăbesc!

Îşi închise cojocul la loc, se încinse cu o frânghie de lână, împletită cu fire albe şi negre.

– Ia spune, mândro, albit-ai ghemul de ţi-l dădui?, tresări ea când o văzu pe Floricica.

– Albit-am, maică Dochie!, spuse fata tremurând de teamă, arătându-i ghemul îngheţat.

– Hmmm., făcu baba dându-i peste mână. Prea bine, atunci! Mergi în casă şi curăţă soba. De mâine nu mai faci focul. Aibi grijă, că ştiu câte lemne am lăsat şi când oi muta iar oile la iernat, se frecă ea pe broboadă, o să fie vai de sufletul tău de găsesc mai puţine!

– Mamaie, nu te…, dădu Berilă să zică ceva, dar văzând privirea disperată a Floricicii, se abţinu.

– Ha? Ai zis ceva?, ciuli baba o ureche către valah.

– Ziceam că nu te mai stânjenim şi o să mergem în ale noastre!

– Aşa, maică, cum ziseşi, făcu baba veselă. O pornesc de dimineaţă, că dacă nu am eu grijă de oile-astea şi de gospodărie, nu are nimenea, se uită ea din nou urât la Floricica.

Fata dispăru numaidecât în casă.

– Ce zi e?, se interesă baba.

– Stai puţin, Berilă.

Se duse la Logun, credinciosul lui armăsar negru, îi ridică coada şi-i zise:

– E primăvară!

Calul necheză aprobator.

– Aşa, maică, ştiam eu! Simţisem de câteva zile că mi-e cald, ce ştie fătuca asta, că nu e nimic de capu’ ei, nu ştiu ce-o fi văzut fii-miu la ea, făcu baba cu capul către casă. Aşa-s muierile în ziua de azi, prin farmece trupeşti şi vrăjitoreşti pun mâna pe băieţii buni şi cumsecade. Dar lasă, am eu ac de cojocul ei!, îşi frecă baba mâinile. Când m-oi întoarce din… cum îi spune, măi, flăcăi?, se frământa ea.

Ridicară toţi din umeri, iar baba continuă:

– Când m-oi întoarce de la munte, o s-o pun la nişte încercări, mai ceva ca muncile lui Hercule. Pân’ la urmă o să-mi lase băiatu’ în pace, o să vedeţi.

I se luminase urâţenia de faţă când se gândea la ce-avea să-i facă bietei fete, iar cavalerilor li se făcu pielea de găină.

– Hai, duceţi-vă, că poate aveţi de treabă, conchise ea, întorcându-le spatele.

– Brrr!, se scutură Berilă ca de frig.

– No, d-apăi feri-ne-ar Ăl de Sus de nebuni, valahule, că de întregi la minte ne-om feri sânguri, râse Pişta.

– Dreptate ai, bace, întări Kremvurşt, cu vădită părere de rău pentru fragila făptură ce nimerise în mâinile Babei Dochia.

Când trecură pe lângă târlă, fratelui Rectiliniu mai că-i dădeau lacrimile la câte pastrame avea să lase în urmă.

– Lasă-le, frate, avem gâştele, îl consolă geamănul Curbiliniu.

– O ultimă privire să le mai arunc, spuse fratele Rectiliniu ducându-se la gard.

Coiosul Virilă veni agale către el, neslăbindu-l din priviri.

– Ce proţap ar ieşi din tine, berbece! Trei zile m-aş desfăta cu vin de cel negru, vână de urs, din butoiul ăl mare al părintelui Catodiu, îi împărtăşi Rectiliniu gândul cu voce tare şi plescăind din limbă.

Virilă se apropie de gard, ridică un picior, întocmai precum câinii, şi se uşură printre uluci pe picioarele fratelui Rectiliniu.

– Măi, să fie!, exclamă Rectiliniu. Baba e dracu’ gol şi încornoratu’ ăsta e frac-su, Doamne apără şi iartă-mă!

Apoi se întoarse năuc către cavaleri, murmurând o rugăciune însoţită de cruci largi.

Tocmai aţi terminat de citit Capitolul al III-lea – Unde se abate din drum, din Cartea a II-a a “Nepovestitele trăiri ale templierilor români “, apărută în 2012 la Editura ALLFA, în Colecţia Strada Ficţiunii.