Azi se făcură trei ani de la prima mea lansare, aia cu DaewooClub din parcarea de la Polivalentă. În amintirea acelor vremuri de pionierat vă ofer un alt capitol din “Joi seara, în parcare”. Lecturare faină!
Apusul de mult îşi ascunsese lumina. Peisajul celest era acum îmbogăţit cu câteva trupuri sfârtecate de nori plumburii, mesageri ai unei apropiate ploi. În zadar luna încerca să-şi arate chipul pe după perdeaua cenuşie. Cam ăsta era peisajul când am purces către întâlnire. Acolo, după numărul de maşinete şi mulţimea de personaje, te simţeai precum NFS în Tenerife.
Am descălecat de pe caii putere ai Matizacului din dotare şi, imediat, au sărit pe mine cu întrebări Sprite, Emi, NFS şi încă vreo 5-6 clienţi: „Cât iei pe km?“. Hait! Ce dracu’, mă, chiar nu mai ştiu ce culoare am la maşinetă sau băieţii ăştia au filtru hepatic la ochi? S-a elucidat misterul când am remarcat pe capotă un dispozitiv neluminos pe care scria „TAXI“. Având deja startul luat, am intuit că va urma o seară de mare anvergură din punct de vedere „relache“.
Am purces la saluturi, dar n-o să mai înşiruiesc mulţimea de cetăţeni, că poate uit pe cineva în mod nedrept. N-am cum să-l uit în schimb pe nen’tu Alx, care se pare că a devenit un fan înrăit al formelor cubiste, în acest sens achiziţionând şi chiar având curaj să se afişeze cu o minunată ladă de zestre cu beculeţe, rotiţe, mâneraşe, alea-alea, alintată gingaş Modus. Alx-u’ nu era la prima abatere, el mai greşind şi cu un şifonier din zona lui Dobrin.
Având Modusu’ pe partea cu ochiu’ drept, Maniaku se uita cu stângu’ către propriile-i vene doldora de sânge. Îl oprea să şi le taie un nene pe lângă care Casa Poporului părea o biată machetă. Tipul fusese hocheist, iar noi ăştilalţi eram foarte fericiţi că omu’ nu venise la întâlnire cu crosa la vedere. Zicea Mani că şi nenea e fan de frigider. Oaaa, păi la dimensiunile alea, e numa’ bună de el, da’ sigur nu-i mai rămânea loc şi de bagaje.
Cum spuneam, cetăţenii se adunaseră ca la Jurassic Park pe lângă lada lui Alx, acesta fiind foaaarte mândru, se citea pe cioculeţul din dotarea feţei, ce parcă stătea să-i sară perii de extaz. S-a coborât într-un târziu din Nirvanele pe unde ajunsese datorită laudelor la adresa proaspetei achiziţii şi a luat la plimbare o cantitate mare din Maniaku plus încă ceva pe deasupra, dar nu mai ştiu pe cine. Au revenit cu bine la locul faptei. Nenea Alx, s-o stăpâneşti sănătos, tătuţule, şi să n-ai probleme! Poate la următoarea încercare dai şi de-o maşină, he-he!
M-am retras către tufişuri, acolo unde era teritoriul Ilenei şi al Zalmoxisului. Pe Ileana o mânca puţin cerebelu’ să se dea cu motorul lui Strumfuadi, în acest sens Ovidiu chiar aruncându-i posesorului de două roţi o rugăminte (că Ileana, o ştiţi, e timidă şi stingherită pe alocuri), rugăminte care s-a izbit necontrolat de răspunsul diplomat şi delicat al Strumfului: „NU!“. OK! Hai înapoi la ţânţari! Care ţânţari s-au sinucis şi nici noi nu mai aveam mult, din pricină de nu ştiu ce dracu’ miros fecalifer lăsat în urmă de un şifonier umblător, pe când se chinuia să urce panta de la Polivalentă. Cine a fost şi ce-a vrut el, nu mai ţin minte, dar a fost benefică demonstraţia de forţă. Graţie mirosului ce ne-a învăluit cât ai zice „fum de caucioace“, am realizat că uriaşul icosaedru neregulat a fost dotat de manufacturier şi cu anvelope urât mirositoare la demaraj subit. Ţânţarii, care au mai apucat, au migrat în alte cartiere.
Aproape de nerecunoscut, semn că cineva îi tăiase raţia lunară sau câinele nu mai voia să facă „aport“, Hulk cel Mic (a se citi „Steph“) s-a dus la culcare, apele lui fiind destul de tulburele. Odată locul lăsat liber de Steph, a profitat din plin de ocazie Alezzu’ şi nici prin ultimul neuron nu-ţi trecea c-ar putea avea un aşa mare succes la femei, fiind mai tot timpul flancat de Iulia şi de un alt personaj feminin al cărui nume îmi scapă. Aşa că, păzea! Vine tare din urmă Pufosu’ Uriaş, iar dacă drumul e în pantă descrescătoare ne-am spart, că ştiţi G=mg (unde G=greutatea, m=foarte mare şi g=gravitaţia). În consecinţă, vom rămâne uitându-ne la praful pe care-l va lăsa în urmă de se va scăpa la vale după „fomei“. Ca să nu vă mai aduc aminte că Alezz, acest cavaler neprihănit şi degrabă vărsătoriu de sânge de admin („administrator de forum“, pentru neutilizatori), are mereu la el o cămaşă de noapte compusă dintr-un trening roşu „ketchup cu aromă de usturoi“ (asta era nuanţa), pentru doamnele şi d-şoarele în suferinţă de agent termic. Culoarea şi articolul cu pricina a fost deja probat de Cea al Cărei Nume Îmi Scapă şi de Xena. Pentru cele care au urechi de auzit, vedeţi că Alezz are cel mai mic consum dintre noi, he-he! Dar, cine ştie, poate-o fi vioi!
În timpul discuţiilor despre parabole şi hiperbole tehnice îşi face apariţia un uriaş cu număr de Galaţi. Cunoscătorii au sperat că o fi cineva cu COPILOATA, da’ ne-am liniştit pe dată deoarece nu se întrevedea nici un concert „haus“ (Laurenţiu fiind mare fan al genului, pe lângă „manelele de calitate“) prin zonă. Şi mi se scoboară din lustruita de Nova
Mândru gălăţean,
Super-ortoman,
Cu muşchii dispuşi pe el,
Precum armele-n rastel.
Cantităţile de hormoni au crescut brusc pe centimetrii pătraţi ai unor reprezentante de sex opus mie, în sensu’ că globii oculari ai Ilenei ajunseseră precum portocalele roşii de Sicilia. Fata şi-a învins cu greu timiditatea şi stinghereala cu care venise de acasă şi, în lipsa altora, l-a luat pe nenea Gigi Kent, că el era, să facă turul de prezentare al vastei adunări. După care s-a întors printre noi, însă cu foarte mare greutate, oamenii normali la bicepşi. Nenea Gigi ai plecat şi nu ne-ai zis şi nouă cu cine-ai venit, câţi km ai cu maşina, mă rog, chestii de-astea! Ia legătura cu Laurenţiu şi o să-ţi dea el un desfăşurător cu ce trebuie să faci data viitoare, aşa, de impresie!
Survolam zona cu privirea şi câmpul vizual mi s-a redus subit la apariţia nenea hocheistului lu’ Maniaku. M-am trezit că afirm: „Oaa, în sfârşit, am văzut şi eu pe cineva mai mare ca Mani!“. NFS, fiind în preajmă şi ceva mai avansat în cerc, neobservând manevrele din spate, zise: „Ia uită-te, mă, la nen’tu Kent, ce părere ai?“. Din culise, o voce i-a sugerat: „Ia uită-te tu înapoi şi exprimă-te!“. NFS şi-a întors înălţimea tuturor celor 150 de centimetri ai săi şi privirea i s-a izbit fix de şortul lui nenea cu hocheiul. I-a fost frică să se uite în sus şi a rămas cu privirea la „başkeţii“ de dimensiuni aproape normale, 54 (cm)! „De ce te uiţi în jos?“, a întrebat unu’. „Pentru că de acolo începe, hă-hă!“, a încercat NFS-ul o glumă. Au curs minunate alte poante care nu pot fi reproduse pe post, dar concluzia a fost unanimă: dacă toţi hocheiştii arată aşa, nu le trebuie crosă!
În efervescenţa conversaţiei, hop!, dintr-un tufiş, a apărut şi Maniaku cu o ruladă smulsă din gura vreunui copilaş, a luat o îmbucătură (e impropriu spus, că la ce cavitate bucală – aia de pe faţă – are el, vă imaginaţi cât a mai rămas, da’ aşa e expresia), papila a întâlnit rulada, a dat impuls la creieraş, iar acesta a trimis comanda în două direcţii: o direcţie i-a urmat faţa, care s-a luminat de încântare, iar a doua i-a dat direcţie înspre nenea cu hocheiul, să-l omenească cu o felie din rulada capturată. A urmat o figură de NBA, pentru că omu’ era mult prea înalt ca să s-aplece, aşa că a fost mai uşor să-l hrănească cu un slam-dunk bine plasat. Noroc că Warnman este peste tot o fibră musculară, înecată adipos pe alocuri, da’ i-a reuşit figura şi şi-a mai asigurat trei minute de protecţie. Ca să-l ai pe nenea bodyguard, Maniakule, îţi trebuie o firmă de catering, zău!
Aflată prin apropiere, Ileana, cu cineva minuscul în stânga, dar cineva absolut uriaş în dreapta (da, aţi ghicit, era nenea care nu foloseşte crosa), s-a băgat la o fotografie şi era încântată nevoie mare. Dar să urmărim episodul „Maniaku loveşte din nou“! Apare ăsta subit în cadru, se uită o clipă la băieţi şi exclamă: „Mă, voi faceţi poze cu maimuţa?“. Din nou audienţa a atins băierile cerului cu râsetele ei, urmând pe urmă să dezbatem ce dracu’ a vrut ăsta să zică şi cine era maimuţa? Ileana era cea mai contrariată, fiind singurul personaj care avea acelaşi gen cu substantivul „maimuţă“, dar am liniştit-o: „E o expresie, dragă, nu-ţi face griji, încă arăţi destul de bine pentru anii tăi, he-he!“.
A trecut faza, contrariul de pe faţa Ilenei a rămas, dar s-au dat toate uitării în urma vizionării următorului episod, când a intrat în vizor Mahăru’, ascultând ştiri la radioul din dotarea Matizacului şi parcând agale lângă noi. Senna, într-un moment de inspiraţie ce friza perplexul, cu urechea ciulită la interiorul de Matiz al Mahărului, şi-a potrivit lentila pe nas, şi-a dres uşor vocea şi ne-a întrebat candid: „Nenea ăsta vorbeşte singur? Că nu i se mişcă buzele.“ De râs, am constatat că nu ne e de-ajuns betonul şi am luat-o către copaci! Ni s-a demonstrat o dată în plus că universul uman e vast şi „The truth is out there“. Far, far away…
Ne-am îndepărtat de tufişuri şi ne-am aşezat la vechiul loc, pe băncuţele de beton special amenajate pentru mine, Ovidiu, Ileana, Zalmoxis, BogdanG şi mai încolo, singuri şi neprihăniţi, Cea Fără de Nume şi Alezz. Să nu vă imaginaţi cine ştie ce, da? Fata îl prefera pe pufosul nostru coleg pentru că sta lângă el ca lângă o sobă de teracotă cu 11 fumuri, vezi dimensiunile Alezzului: o sută optzeci pe o sută şaizeci pe o sută patruzeci. Ultima reprezintă kilogramele.
Iulia a plecat într-un târziu, spre dezamăgirea câtorva dintre noi. Până şi motoraşul la Tico i se tura excesiv, acu’ nu mai ştiu dacă din cauza ei (cum arăta în blugi!) sau că maşineta voia să mai stea şi ea, săraca. Altă dezamăgire s-a născut printre noi (probabil aceiaşi) când a plecat şi Xena, venită fără lunete, dar cu lentile de contact de culoarea nopţii, mişto modelul, şi care a ratat din nou extazul de a merge acasă cu un Matiz adevărat, elegant şi cu consum mare.
Atmosfera s-a mai învigorat datorită lui nenea Senna, fire de tropice, căruia i-a fost frig şi, ca să fie aproape de visul frumos ce tocmai se topise în noapte, l-a rugat pe Alezz să-i împrumute şi lui pijamaua de bumbac masiv şi culoare de „Ferrarintari“ (Alezz e „rahovean“, ca să fiţi lămuriţi ce-i cu denumirea de culoare).
Uitându-ne dacă avea să înceapă ploaia, am zărit o lumină roşie la orizont care devenea tot mai mare şi mai mare, mai intensă, mai ameninţătoare! Oaaau, se petrece ca-n „Războiul lumilor“, vine Apocalipsa, tăiaţi-o care pe unde vedeţi cu ochii! Când ne luasem locurile în blockstarturi, ne-am dezumflat progresiv şi ni s-a lămurit dilema: era nen’tu Sharpe cu Bordu’ Roşu, motiv de mare atracţie pentru amatorii de Moulin Rouge la purtător.
În liniştea nopţii şi a spartului de seminţe, mă jucam cu nen’tu Ovidiu şi cu Zalmoxis „O vezi pe blonda aia?“, când apăru precum o boare peste-ntreaga adunare nen’tu Pixel, motiv de renaştere a Ilenei, zisă şi „Are băiatu’ ăsta nişte uochi…“ Extazul i s-a rupt când, în sfârşit, i-a sunat telefonul. Ilenei, că de ea vorbim. A răspuns, vocea a zis ceva, iar Ileana a continuat: „Acum?“. Vocea: „Se aude o voce masculinică lângă tine, cine e posesorul?“. Ea: „…“ Vocea: „Ah, e Zalmoxis, nu-mi fac griji!“. A urmat o pleiadă de poante, râsete, culminând cu remarca Ilenei: „Bă, am ajuns la un nivel la care nu-mi dau seama de ce râd, da’ râd!“. E bine, fato, ce te mai întrebi, important e să te simţi bine la sfârşit, la o ţigară, he-he! Odată cu trecerea timpului ne-am dat seama că, datorită subiectelor abordate, suntem singurii oameni normali, în ciuda a ceea ce înţelesese Iulia. Suntem oameni cu maşini serioase şi preocupări aşijderea!
Tot frumoase au fost şi mimicile lui Pixel şi-ale lui Senna, noi bătând câmpiile de mama focului de consumuri, de „plânsete“ (© Ileana), de alea-alea, iar ei, săracii, fiind ceva mai departe şi pierzând cuvintele undeva pe traseu, rămăseseră precum un neavizat în faţa unui tablou de Picasso: jumătate extaziat, jumătate contrariat şi jumătate întrebându-se ce dracu’ căuta el acolo? Într-un târziu, Pixelu’ şi-a dat seama că e singur şi a iscat o întrebare că cine merge la un restaurant chinezesc, Ce-Ling-Yo. Am fi mers vreo doi, ar fi vrut şi Ileana, da’ aştepta un telefon important ca s-o determine să testeze capacităţile Matizacului la viteza sunetului, însă n-am mai apucat să văd.
Ah, să nu uit şi să rămâneţi neelucidaţi cum e cu plânsul Ilenei. Îl iau deoparte pe Zalmoxis şi-l întreb bărbăteşte: „Bă, care e legătura dintre Ilenuţa şi vărsatul lacrimilor?“. „Ooooo“, zâmbi Zeul cu gura pân’ la vertebre, „a fost mişto, bă, hai să-ţi zic! Acu’ vreo două săptămâni sau joia trecută, că ştii că nu le am cu memoria, eram laolaltă p-aci, cu gaşca pe care-o ştii. Râdeam, păşteam la seminţe, mă rog, chestii obişnuite. La un moment dat primeşte Ileana un telefon. Conversaţia a fost scurtă: Da… Nu-nu, acuma vin! După care, s-a întors către mine şi Ovidiu şi ne-a aruncat într-o mare fugă: Băăă, mă duc să mă fut! S-a prăvălit în Matiz şi a dispărut în mai puţin de trei secunde, lăsând praf greu în urma ei. N-am văzut pe nimeni dispărând aşa de rapid din parcare, parcă-l avea pe dracu’ în urma ei! Când a urcat panta, gata să dea peste Xena care a venit la noi şi ne-a întrebat: De ce plângea Ileana, s-a întâmplat ceva? Îţi dai seama că eu şi cu Ovidiu ne-am despicat de râs!“.
Când să plec, hop!, mă pomenesc cu unu’ că vrea să-mi spele parbrizu’. „Unde, mă, aci, în parcare? Du-te la ăla cu Santa Fe, vezi că-i mai încolo!“ Ăsta tot insista şi când mă uit mai bine, cine credeţi că era? Nen’tu Senna! Voia să ajungă şi el acasă şi căuta voluntari. „Mă“, zic, „te duc din consideraţie pentru lentilele de contact ale unei anumite persoane, că altminteri, te uitai după eşapamentul meu Euro 3!“ La un moment dat am vrut să-l dau jos că nu avea centura pusă, da’ aveam viteza prea mică şi mă prindea din urmă, aşa că l-am dus acasă, cu atât mai mult cu cât începuse să plouă adevărat. Când am ajuns la Şincai, mi-a lansat o întrebare: „La întâlnire o ploua?“. „Ah, nu cred, acolo a venit dimineaţa şi soarele îi dă bătaie cu razele pe Polivalentă!“ Uite cum au unii noroc să ramână fără maşină şi să ajungă acasă într-un Matizac elegant şi cu consum pe măsură. Cine are urechi şi ochi, oferta rămâne valabilă!
Am înfruntat ploaia până acasă, unde m-am trezit flancat în parcare de două şalupe de Piteşti. Drace, m-au dibuit oamenii Maniakului, trebuie să fiu mai discret! Dimineaţa am văzut că şi câinii le apreciază, marcându-le ca atare.
Un weekend minunat tuturor!
Leave a Reply