Doream să iau ca moto la aceste rânduri un proverb african folosit de F. Aderca la volumul „Idei şi oameni“: „Omul sincer să-şi cumpere un cal bun ca să o rupă la fugă după ce a spus adevărul“. Din capul locului previn cititorii că, în ce-l priveşte, scriitorul Adrian Voicu nu a procedat aşa, el şi-a cumpărat un Matiz şi, după ce ne spune adevărul, stă locului, căci ştie să-şi apare punctele de vedere.
Fertil şi neastâmpărat, provocator modern până la insurgenţa spectaculară, autentic, independent, contrariant, cu superbia celui ce sancţionează impostura, zădărnicia vorbelor goale, scriitorul Adrian Voicu, apare în literatură ca un spirit creator cu care merită să stăm de vorbă, citindu-i această lucrare.
Realismul incisiv, de esenţă excentrică a mai câştigat un adept, unul care suspendă angoasa pentru sărbătoarea pură a mişcării în aer liber, a deplasărilor sportive prinse în mrejele acţiunilor cotidiene.
Analiza însingurării individului, retras din lume la masa de scris, divulgă o testare contrapunctică, când amuzantă, când tăioasă, în funcţie de unghiul condiţionării şi al relaţiilor existente în parcare, ca loc de desfăşurare a tuturor evenimentelor derulate în lucrare. Sunt multe tâlcuri de descifrat, pe care autorul le plasează foarte bine în sfera în care se mişcă.
Sensul prim al acestei cărţi – „JOI SEARA, ÎN PARCARE“ – este poziţia de pe care prozatorul îşi manifestă singularitatea şi atractivitatea.
Prins în complexul proces de regenerare a prozei româneşti contemporane, pornit din instinct de autor popular, în accepţia exigentă, la convertirea epicului în închegări copioase, Adrian Voicu, mizează pe ambianţă – cea scăldată în peripeţiile întâlnirilor din parcare – pe tablouri şi frescă socială (poezia oraşului văzut prin aburii ceaiului şi parbrizului aburit) prin care trec şi aleargă figuri pitoreşti de la Alezz la Maniaku, la Zalmoxis, la Ovidiu, NFS, Vaxxi, Ileana, Xena, Method, Satori, Leutzu, Steph, Senna şi alţii ca ei, prezenţi „JOI SEARA, ÎN PARCARE“.
De la insolit, pur şi simplu, la dragostea de automobile, începută din maşină şi continuată în parcare, prozatorul mai parcurge o etapă literară alergând într-un marş narativ, vital şi temperamental pentru a ne întregi mirificul întâlnirilor.
Protagoniştii săi au de partea lor o mare dragoste de viaţă şi nevoia crescândă de prietenie necondiţionată. În ritmul lor picant-fabulos ţin la trainica autenticitate. Ne conving de întreaga transparenţă a gândului, clătinărilor, impulsivităţii irepresibile ce vine, ea, cât de balcanică va fi fost din elementarul vieţii până în taina visului.
Gesticulaţia, limbajul duc întregul eşafodaj al cronicilor până la ultimele consecinţe – întâlnirea rândurilor scrise cu autorii faptelor descrise.
Modern în demersul autorului este, pe lângă vastul desen de tipuri, fluidul romanesc însuşi. Separat de construcţie, de roluri, de fizionomii ce îşi expun prosper existenţele. Sunt oameni care nu acceptă să se transforme în victime, parcurg fazele procesului existenţial, misterios de întortocheat, au vise şi, rar, chiar împliniri…
Cronicile etapizate ale lui Adrian Voicu, nu trebuie catalogate injust ca produse exclusive ale literaturii de „consum“, naraţiunile menţionate sunt, de fapt, rodul celei mai active realităţi şi de ce nu, în unele cazuri, celei mai active imaginaţii creatoare.
Adrian Voicu, fără să aparţină direct, programat, naturalismului, ne-a dat o carte, „JOI SEARA, ÎN PARCARE“, alcătuită să devină un edificiu, ieşită din planul analizei ciclice a raportului între solicitările individului şi „toxinele“ vieţii. Un asemenea racord narativ nu alătură teme fără să aibă, la bază, realismul dur, declanşator de imagini incomensurabile.
Civilizaţia autohtonă beneficiază, printr-o construcţie durabilă de incisivitatea epicului, de mirajul dinamicii oferite de instinctul determinant al productivităţii autorului. Aş zice, cred cu temei, că Adrian Voicu întâmpină tendinţe europene când, în deplină sincronie cu mişcarea spre tipologii de natură individualistă, concepe structuri de genul lui Alezz şi Senna, străini de apatia provincială, inspirat insolite.
Dilatarea, peste limite, a putinţei de realizare a respectivelor cronici, nu afectează închegarea construcţiei cărţii. Totuşi, impresionează deosebit mecanismul de a ne introduce în fiecare cronică prin folosirea metaforei şi a epicului, deşi distanţele dintre ele nu sunt mici. Dacă cineva, luând în discuţie această lucrare realizată pe baza juxtapunerii unor întâmplări şi elemente, va cerceta forţarea racordului şi va continua să nu îndreptăţească soluţia dată de scriitor, atunci nu-mi rămâne decât să cred că îmi scapă canalele de comunicare din „JOI SEARA, ÎN PARCARE“. Consider că viaţa noastră a oamenilor, amăgită de emoţii perpetue, are şi ea nevoie de o perspectivă integratoare, în ciuda cauzalităţilor corupătoare şi acide ale tuturor întâmplărilor prezentate de autor.
Într-o foarte succintă notă de încheiere, naratorul povesteşte cum a scris aceste cronici, fixate pe timpul lor personal în istoria „crâncenă“ a creaţiei sale. Proiecţii venite din memoria zilelor trecute, mici şi îndurerate talazuri ultragiate de varii încercări existenţiale, mergând de la munca eroilor săi, de a „sparge seminţe şi a bea suc, iar uneori ceai“ ca nişte salahori osteniţi până la discrepanţa dintre realitatea vieţii şi discuţiile despre trăinicia clipelor petrecute între prietenii „betonate“.
Adrian Voicu se fereşte cel mai mult de artificialitate inundându-ne cu realismul situaţiilor trăite „pe un picior de plai“ european al parcării de la Sala Polivalentă din Bucureşti. Pe scurt, scriitorul „a căzut“ prizonier realităţii imediate, organizate şi excesiv vehiculate de el însuşi prin apetitul de viaţă, dat naibii, format sub o zodie cosmocentrică.
Las cititorii să parcurgă această carte azi mai mult decât ieri, mâine mai mult decât azi, refuzând poleirea realităţii.
George CĂLIN – Preşedintele Societăţii Culturale APOLLON
Leave a Reply