Deşi fu atât marţi, cât şi 13, am primit minunata veste de la inimoşii Mihail şi Alexandru Vakulovski, cărora le-a plăcut aşa de tare primul meu volum de versuri, “Una pe inimă, una pe dos”, că au publicat vreo 10 în primul număr pe 2015 al Revistei “Tiuk!”.
Mulţam fain, dragilor, că frumoasă supriză-mi făcurăţi!
Mai jos vă prezint câteva din poeziile apărute în Ediţia de Iarnă 2014-2015 a Revistei “Tiuk!”.
ADEVĂR
Doar ţi-am mai zis:
nu-i meritul meu,
tu m-ai făcut să-ţi scriu
şi m-ai umplut de viu.
Eu sunt doar pana îndrăgostită
de călimara sufletului tău.
DOR
Iubirea mea, aveam un dor să-ţi scriu,
dar l-am închis în primul trandafir
din acea zi când mi-a fost dat să-ţi fiu
oglindă, pas în doi şi elixir.
ÎMI EŞTI
Iubirii-mi eşti piedestal
ori vântul prins în coama unui cal,
picioarele-ţi sărut şi mâinile,
şi tâmplele, şi gura
înainte de oftat şi de-a-mi întoarce ura
lipsirii de tine din lumea în care
numai tu-mi eşti ponton şi aer, şi salvare.
METAMORFOZĂ
Îmi eşti şi punct, şi cerc, şi sferă
în geometria mea cotidiană.
M-ai nemurit din existenţa-mi efemeră,
din plumb, m-ai renăscut în pană.
TU, CEA CU BUZE CARAMEL
De câte ori ţi-am spus că-mi eşti penel,
Paletă de culori şi şevalet?
De câte ori privesc la pânze goale,
În ele apari, tu, cea cu buze caramel.
De câte ori în patul gol m-aşez,
Din mângâieri răsare trupul tău dorit,
Iar sufletu-mi devine menestrel
Ce-ţi cântă arii de iubire-n asfinţit.
EXPLICAŢIE
Eram deunăzi la un ibric
De cafea, c-un bun amic.
„De push up ai auzit,
Că eşti destul de şcolit,
Dar privesc strâmb şi judec din picioare:
Pull down de ce nu ar exista, oare?”
Am sorbit din ceaşc-alene
Oarecum uimit. „Măi, nene,
De-ăsta nu-i nevoie, am senzaţia:
Cu timpul, le rezolvă gravitaţia.”
ÎNCEPUTURILE NESINGURĂTĂŢII
„Adame dă-mi un picior, o mână şi pielea de pe spate,
De vrei ca să te scap de-a ta singurătate.”
„O coastă îţi ajunge, Doamne? Căci numai Tu ai cheia!”
„E cam puţin, da’ merge!” Şi-a zămislit femeia.
PERCEPŢIE
„Nevasta mea-i un înger”,
îmi spuse cineva la o chindie.
„Eşti norocos, amice!
A mea e încă vie!”
SERENADĂ UMEDĂ
Am stat sub geamul tău, Elviro
(căci ea stă la etajul doi),
Nenumărate nopţi pe vânt, pe ploi,
Plângând, strigând, cântând iubirea noastră,
Tot aşteptând un semn, un licăr la fereastră.
Sunt eu, truverul, al tău stihuitor plouat,
Ce-atâta apă-n gură şi-n chiloţi a adunat
Cât pentru două… Ba nu!
Cât pentru şapte vieţi!
De hainele aş stoarce,
Aş umple trei găleţi.
Şi-n noapte-aceea făr’ de lună,
Iubirii noastre i-aş fi pus cunună,
Dar a lătrat o voce de la balconul tău,
Lăsându-mă ca părăsit de Dumnezeu:
„Bă, Făt-Frumos, voinice de niciunde,
Tu nu văzuşi că nimeni nu-ţi răspunde?
Ce-i dai tot timpul din gură cu sorbire,
Lacrimogene şi dorinţe de iubire?
Mai lasă-ne cu dragostea înaltă!
Vezi că Elvira stă la scar-ailaltă.”
SOLUŢIE
Crezi c-a venit sfârşitul şi te-a lovit năpasta,
Când cel mai bun prieten ţi-a fugit cu nevasta?
Nu-l căuta amarnic ca să vă daţi în freze!
Mai rău îl pedepseşti lăsându-l s-o păstreze.
Leave a Reply