Omul

Era prima lui… zăpadă? Aşa îi auzise pe ai lui că se numeşte chestia aia albă şi rece: zăpadă. Nu înţelegea de unde a venit atât de multă încât a acoperit absolut totul într-o singură noapte. Aşezată pe pământ, pe gard sau Casa Vrăbiilor din salcia de peste drum, aducea mai degrabă cu untul ori cu smântâna ce se strângea la gura oalei bunicii Maria de la ţară. Şi ce bună era smântâna ce se strângea la gura oalei bunicii Maria…

Zăpada nu era aşa de bună. Adică, nu era aşa bună de mâncat. Era rece şi se făcea apă imediat de cum o puneai pe limbă. Zăpada era bună pentru alte lucruri, de pildă, să fie dată la o parte cu lopata de nea Grigore de la 2 ori măturată de pe alee de doamna Jeni de la parter.

Nea Grigore era un om tare bun. Îi dădea câte ceva ori de câte ori se întâlnea cu el ba o bomboană de ciocolată, ba o caramea ori câte-un biscuite cu cremă. Doamna Jeni nu îi dădea niciodată nimic, dar îi spunea să nu facă frimituri în scara blocului.

Zăpada mai era bună la făcut bulgări. Nea Grigore îl învăţase. Bulgării erau de fapt nişte mingiuţe care, de cum le făceai, erau numai bune să-ţi reglezi tirul pe pisica cea grasă şi leneşă a lui tanti Jeni. Tot nea Grigore îl învăţase că tanti Jeni nu trebuie să vadă vreodată ori să afle despre aceste acţiuni sportive şi de sezon.

„Hai să facem un om”, i-a spuse nea Grigore, imediat ce pisica a dispărut din raza de acţiune a bulgărilor. „Un ce?”, se întrebă el. Adică unul mic ca el sau unul care să miroasă a tutun ca nea Grigore? „Un ce?”, dădu el drumul gândului pe gură. „Un om de zăpadă, dragule”, îi răspunse râzând gâjâit nea Grigore.

Totul a început cu un bulgăre mic făcut nea Grigore. Apoi, pentru că nu putea sta prea mult aplecat, nea Grigore s-a transformat într-o doamnă educatoare şi i-a spus ce şi cum trebuie făcut.

Omul de zăpadă avea un pix în loc de nas, ochii îi erau nasturii de rezervă de la paltonul lui nea Grigore, iar gura o bucată de şnur desprinsă din covorul lui tanti Jeni.

Începu să ningă. Mai întâi moale, cu fulgi mari ca ieşiţi din maşina de vată de zahăr a lui nea Titi de la colţul străzii, apoi din ce în ce mai des, până aproape că nu-l mai văzu pe nea Grigore ce stătea pe băncuţa de la intrarea în bloc. Era linişte şi auzea cum fulgii cad şoptind unii peste alţii.

Deodată i se făcu foame. Căscă gura şi lăsă fulgii să i se arunce în picuri reci pe limbă. Se întoarse şi o luă către nea Grigore. Zăpada se aşternuse din nou pe alee. Tanti Jeni avea iar de lucru. La fel şi nea Grigore.

Porni cu paşi rari către intrarea în bloc, privind în spate la urmele rămase în zăpada proaspătă.

– Îţi mulţumesc că m-ai făcut om! auzi el o şoaptă de niciunde.

Şi omul de zăpadă îi zâmbi.