Trabantul şi amorul porcesc

Puţină lume îşi mai aminteşte, cred, de maşinuţa de carton care a bucurat mii de familii româneşti, şi vorbesc aici de mândreţea de Trabant 601S, făcută de VEB Sachsenring Automobilwerke din Zwickau, Germania Democrată.

Acuma‑mi dau seama că nu i‑am întrebat niciodată pe ai mei de ce n‑au optat pentru autohtona Dacie. Să fie din cauză că puteai să‑i repari caroseria cu lipici şi hârtie? Ori că prindea viteza maximă (60 km/h) doar la vale, pe panta de la Nehoiaşu? Ori că taică‑meu a vrut cu tot dinadinsul o maşină străină lungă de 10 metri cu fum cu tot?

Ca să nu‑şi iasă din mână, în fiecare vară taică‑meu îi făcea bucăţi complicatul motor de doi cilindri şi, ca de fiecare dată după asamblare, îi mai rămâneau piese. Culmea era că vajnica maşinetă dizolvabilă îşi făcea datoria şi, până treceam gârla (pârâul Nehoiu) mai pierdea un pumn de piese care se dovediseră a fi de prisos din moment ce continua să meargă. Mai mereu taică‑meu le găsea locul, dar numai pentru o scurtă perioadă, deoarece puştimea de prin vecini venea la noi la poartă strigând: „Nea Costică, ţi‑am mai adus o bucată din maşina lu’ matale!”

Într‑o zi de vineri cu cer albastru şi soare numai bun să te scalzi în gârla din apropiere, mă chemă taică‑meu, vizibil îngrijorat la fizionomie.

— Bă, s‑a umflat dodoaşca la purcea, începu el, vizibil îngrijorat.

— Şi? mă prefăcui eu interesat.

— Şi trebe s‑o ducem la vier, oftă el de parcă ştia ce va urma.

„Dusul purcelei la vier” era procedura standard. Dacă nu se putea urma procedura standard, zic scriptele familiei, i se aplica purcelei în călduri câte‑o cană cu ţuică la fiecare masă şi, după două zile de tratament, i se stingea focul din dodoaşcă deparcă ar fi dat pompierii cu tulumba.

Dată fiind abordarea problemei, se vedea treaba că taică‑meu era cu ţuica pe drojdie de nu se îndura să scape scroafa de dorinţe carnale, aşa că nu ne mai rămânea de urmat decât varianta clasică.

Datorită faptului că Mitică Pârleaz era cu camionul la câmp, Fane a lu’ Chiompea avea căruţa stricată, Marin a lu’ Pupăză îşi dusese caii la pădure, iar ultima speranţă, Petrică Fâşneţu, posesor de TV, se dusese să‑i bucure dodoaşca unei brutăriţe de pe Valea Nehoiului, nu ne mai rămânea decât varianta extremă de ambalat scroafa către vier: Trabantul.

Dotaţi cu o cheie fixă de 14 şi o şurubelniţă, am extras bancheta din spate şi scaunul copilotului, apoi cu aceleaşi scule am ghidonat animala în călduri către ineditul mijloc de transport suin.

Înainte de a urca scroafa‑n Trabant, ne‑am împărţit sarcinile: taică‑meu avea să menţină cu orice preţ direcţia către vier, mie rămânându‑mi misiunea de a face scroafa să se simtă confortabil şi să am grijă să nu ne perforeze cartonul pe roţi.

După calcule complicate, scheme de intromisiune şi bunăvoinţă din partea zeilor, am reuşit să vârâm purceaua în Trabant, ba am mai încăput şi noi pe lângă ea. Fusese un an bun pentru porci, asta fiind dovedită de lungimea, înălţimea şi greutatea animalului, care bătea lejer spre greutatea maşinii cartonate. Acestea fiind zise, vă mai atrag atenţia la faptul că râtul îi atingea parbrizul, iar coada I se înşuruba în încuietoarea portbagajului, deschizându‑l periodic.

Când ăl bătrân a dat scânteie la gemenii cilindrici, pârâiturile trabantiste s‑au dovedit nefaste pentru scroafa care a început să măture bordul minuscul cu râtul şi să se manifeste ca şi când şi‑ar fi băgat coada într‑o priză de curent trifazic.

— Ţine‑o, bă! Ţine‑o, bă, că‑mi ia urechea, futu‑i soarta mă‑sii cu cine‑o mai cumpăra purcea vreodată! urla taică‑meu disperat la mine, dar mi se rupea de urechea lui, că eu nu ştiam cum să‑mi feresc pavilioanele personale de colţii speriaţi ai animalei.

După câteva minute de acomodare cu mediul trabantistic, laolaltă cu scărpinarea pe burtă şi rostirea a două descântece păstrate în familia noastră de generaţii, au liniştit turbarea din purcea, făcând‑o să cadă ca lovită de farmece pe podeaua maşinii. Ăl bătrân m‑a felicitat sincer şi am pornit‑o la drum.

Pe vremea aceea nu exista niciun pod peste apa Nehoiului şi nu puteai ajunge la şosea decât dacă treceai de‑a dreptul prin gârlă, urmând apoi să urci o pantă bolovănoasă de vreo 30 de metri lungime.

Am trecut cu bine gârla, luându‑ne adio de la un capac ce părea a se fi desprins din Trabantul nostru, apoi am început să urcăm panta pieptiş.

Schimbarea poziţiei maşinii a vârât numaidecât dracii sub coada purcelei care, cu un guiţat sinistru, a ţâşnit cu botul deschis pe lângă urechea lui taică‑meu şi s‑a proptit în parbriz.

— Bă, fă dracu’ ceva că m‑a agăţat de ureche, ’tu‑i luna mamii ei! ţipă ăl bătrân, ducându‑şi o mână la partea vătămată. Ne răstoarnă, bă, ’tu‑I soarele mă‑sii! Ţine‑o, ţine‑o, că ori iese prin parbriz, ori ne dă de‑a dura, al dracu’ animal! urla el, căutând cu o mână să menţină direcţia, iar cu cealaltă să se ţină departe de gura purcelei intrate în streche.

Fiind o fire sensibilă şi pentru că nu mai doream să fiu martor la chinurile lui taică‑meu, la guiţatul infernal al scroafei cu temperatura ridicată şi, nu în ultimul rând, ca să‑mi menţin fizicul integru, am decis că‑i mai bine să părăsesc filmul. Am sărit peste „1, 2” şi, zicând direct „3”, am ţâşnit subit din maşineta care abia se târa camuflată într‑un nor gros de fum, neuitând să închid uşa în urma mea.

Taică‑meu, concentrat la misiune, şi‑a dat seama că vorbeşte scroafei abia când a ajuns la şosea. S‑a dat jos din maşină, cu o dâră de sânge pe obrazul drept, şi s‑a pus pe râs cu mâinile‑n şold:

— Futu‑te‑n cur pe mă‑ta de Greucean! Vorbeam ca prostu’ la praful lăsat în urma ta. Şi eu credeam că am bază pe tine să mă aperi de nebuna asta lovită de streche porcină!

Întors la maşină, aveam să constat că scroafa era relaxată şi grohăia de bine: botezase interiorul Trabantului cu conţinutul vezicii.

Drumul până la vier a decurs fără prea mari incidente, dacă nu ţinem cont de faptul că a ros până la rebut oglinda retrovizoare şi, ca să stea locului, i‑am dat să mănânce o parte din capitonaj şi mânerul uşii de pe partea mea.

Când s‑a dus după ea, la vreo 2 zile, n‑a mai luat‑o cu Trabi, ci cu TV‑ul lui Fâşneţu, pentru că dodoaşca brutăresei intrase la schimbul al doilea.

Viaţa‑mi decurgea normal, convins că se consumase partida de amor porcesc şi urma să avem purceluşi mici şi rozé, când, la vreo săptămână, două, numai ce‑mi apare ăl bătrân îngrijorat la chip şi atitudine:

— Băi, tată, băi, al dracu’ animal, iar i s‑a făcut de măciuci! Futu‑l p‑ăla care o mai lua purcea! Vezi că iar a dat dracii în vecinii ăştia, nu dau de niciunul, aşa că trebe să repetăm faza şi să mergem tot cu Trabantul la vier.

Eu cu Trabantul la vier aş fi mers bucuros, că mai avea piese de un drum, dar cu scroafa nu m‑aş mai fi riscat. Aşa că m‑a lovit subit şi ireversibil dorul de neamurile noastre din Buzău, motiv pentru care am şi plecat în aceeaşi zi cu trenul de ora 4:00 după‑amiaza, lăsându‑l pe taică‑meu să se descurce de unul singur cu sexualitatea purcelei.