Scriitorul Adrian Voicu, autor a două cărţi de memorialistică, pregăteşte o nouă apariţie editorială, de data aceasta în domeniul romanului – “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”.
“Intrară în Paris la câteva ceasuri după asfinţit. Se întunecase bine, iar oraşul era aproape pustiu. Doar felinarele de pe la uşile hanurilor le luminau calea. Urmară malul Senei până la Insula Evreilor, lângă Notre Dame. Acolo era închisoarea unde stăteau întemniţaţi de aproape doi ani Maestrul de Molay şi de Charney.
Făcură popas la hanul “Cocoşatul de lângă Notre Dame”, unde Pişta îl cunoştea bine pe jupân Cocoache, stăpânul locului. Înfulecară ceva în pripă, băură câte-o stacană din vinul lui jupân Cocoache şi, în timp ce Kremvurşt admira o codană locală, Berilă îi şopti ceva lui Pişta la ureche, apoi îi dadu mărul. Lasară caii în grija lui jupân Cocoache şi porniră pe jos, prin aburul nopţii şi noroiul uliţelor.
Închisoarea de pe Insula Evreilor avea trei intrări: una mare, dând spre Notre Dame, pe unde ieşeau condamnaţii către eşafod, şi două mai mici, pentru personal. Ajunseră la retrasa poartă dinspre sud cu o jumătate de ceas după schimbarea gărzii… ”
Autorul se simte în largul său numai dacă este călător în spaţiu şi timp, pentru că Europa secolelor XII-XIV i-a devenit escală după ce a cucerit, pas cu pas, mai mult de jumătate din Africa şi Europa zilelor noastre, aşa cum a putut descoperi cititorul în volumul „Între două decolări”. La prima vedere, cartea pare o colecţie de mercuriale ale amorului. Deşi plătite, adesea ieftine, femeile – odată ajunse în patul bărbatului – devin nişte zeiţe şi miros ca ţara în care are loc acţiunea.
Când nu este supus jocurilor femeii, autorul iubeşte să ajungă în locuri istorice: de neuitat este emoţia mută de la Damasc, din umbra lui Saladin, sau din Egipt, de lângă piramide şi Sfinx.
Cunoaştem o Africă a mirosurilor, a mizeriei şi a oamenilor fericiţi cu puţinul. Sărăcia nu e plânsă ca într-un proces verbal de ONG, ci e relatată ca parte a peisajului din ţările unde ajunge autorul. Scrisul lui Adrian Voicu nu are indignări mondialiste, ecologiste sau fals altruiste, ci este consemnarea obiectivă a stării unor oraşe pe care le acoperă pauperitatea, dar care pulsează de viaţă şi pe care le va înghiţi deşertul.
Condeiul lui Adrian Voicu este o cartelă de acces în lumea prieteniei dintre bărbaţi, a farselor dintre colegi, care sudează, verifică şi etichetează relaţii, mai durabile sau mai superficiale. Comunitatea mică a echipajului unui avion este o lume care, fără această carte, nu ar fi fost cunoscută publicului, pentru că timpul liber dintre două decolari nu îl ştie oricine, în afară de familiile celor din echipaj.
Cititorul are şansa de a şti, chiar cu deformarea subiectivă a arabescurilor ficţiunii, cum beau, mănâncă, dorm, se grăbesc şi călătoresc piloţii, tehnicienii, însoţitorii şi toţi ceilalţi care mişună la unison pentru aterizările de pe aeroporturile lumii.
Leave a Reply