O oglindire a sufletului pe coala de hârtie…

Nu ştiu dacă există ceva sau cineva care să te determine să scrii, dar cred că asta este o oglindire a sufletului pe coala de hârtie, aşa cum alţii o fac pe pânză, pe marmură ori note muzicale.

Ştiu că mi-au plăcut tare mult „Basmele românilor” de Petre Ispirescu, pe care le-am citit de multe ori, precum şi „Poveştile nemuritoare”, dar şi cele pe care le auzeam în familie, de la ăl bătrân, tataie-miu, ori taică-miu, ori de aiurea, spuse de vecini sau auzite pe te-miri-unde şi mă gândeam cât de bine ar fi fost să trăiesc toate acele aventuri sau, măcar, să pot să le povestesc şi eu astfel.

Dacă stau bine să mă gândesc, cam prin liceu (Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza) mi s-a declanşat pofta de scris. Am scris o nuvelă SF pentru un concurs organizat de o revistă din Timişoara, demult, pe la jumătatea anilor ’80, apoi neprimind nici un răspuns, am continuat cu scrisori către fetele de la „Sanitar” şi „Pedagogic” şi revista „Viaţa Studenţească”.

Treptat am descoperit că scrisul nu dăunează sănătăţii şi relaxării, ba din contră. Şi am continuat să scriu pentru prieteni şi colegi (în Şcoala Militară de Artilerie Antiaeriană şi Rachete de la Braşov scriam texte pentru brigada artistică), dar cel mai mult cred că pentru sufletul meu. Am fost norocos să constat că sufletului meu i s-au alăturat atât de multe persoane cărora să le placă rândurile mele. Astfel, mult mai târziu, întâmplările puse pe online de la întâlnirile Clubului Daewoo din parcarea de la Polivalentă s-au concretizat în primul meu manuscris, iar gândul de a avea o carte tipărită a început să mă roadă din ce în ce mai mult. Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit defel cu cea a editurilor contactate.

Am luat drumul internetului şi am trimis câteva zeci de mesaje pe e-mail către diferite edituri, marea majoritate nebăgându-mă în seamă sau răspunzând negativ solicitării mele de a realiza o carte. Acest lucru se întâmpla în primăvara lui 2007.

Până la urmă am reuşit să tipăresc în regie proprie “Joi seara, în parcare”, probabil singura carte de gen care există. La fel s-a întâmplat şi cu cea de-a doua carte, “Între două decolări”. Culegerea textului, tehnoredactarea, corectura, paginarea, concepţia şi realizarea machetei paginii, concepţia şi realizarea coperţilor, pregătirea pentru tipografie a celor două cărţi, precum şi cheltuielile pentru tipărire şi lansările aferente au fost suportate integral de mine. Menţionez că pentru respectivele lansări am trimis mesaje către o sumă de ziare şi felurite personalităţi ale vremii, dar, aşa cum mă aşteptam, nu au dat curs cererii mele. Slavă Domnului că mi-au fost alături familia şi prietenii!

Distribuţia primelor două cărţi a fost un dezastru, editura respectivă având mijloace foarte limitate în acest sens. Astfel, după vreo două lansări, m-am trezit acasă cu mai mult de jumătate din tirajul celor două cărţi (tirajul fusese de 300 de exemplare/titlu). La fix trei ani după prima lansare, am reuşit să vând sau să dăruiesc toate cărţile ce-mi rămăseseră. La vremea aceea promovarea a fost făcută numai pe cale orală de către prieteni, cei care ajunseseră la lansări ori cei cărora le dăruisem cărţile.

Abia cu “Nepovestitele trăiri ale templierilor români”, cea de-a treia carte a mea, aveam să aflu cât de greu e să fii publicat în “eterna şi fascinanta Românie”. Mă gândeam deja că o să păţesc ca acum trei ani, când, necunoscut fiind, m-am izbit într-una de refuzuri, dar am luat problema cu ambele mâini şi a pornit cu speranţă către necunoscut. Internetul era mult mai prezent şi am găsit pe Google un document care mi-a oferit câteva zeci de edituri dintre cele mai cunoscute în România. Ei, bine, din astea le-am selectat pe cele din Bucureşti, am mai cernut o dată rezultatul şi am rămas cu aproape 30.

Pentru fiecare editură în parte am trimis un mesaj cu propunere de colaborare şi câteva capitole ataşate. Au răspuns aproape jumătate. Vreo două dintre ele au luat propunerea în serios şi mi-au spus să le trimit manuscrisul, după care n-au mai dat nici un semn de viaţă în ciuda mesajelor mele trimise în fiecare zi de luni vreme de două luni. Unele mi-au răspuns că n-au buget, dar că pot să-mi tipărească manuscrisul dacă plătesc eu, altele că nu se încadrează în stilul lor, iar altele că au făcut deja planul editorial şi că să mai revin eu mai târziu.

Singura editură care a fost interesată cu adevărat de “Templieri” a fost Editura ALLFA, parte a Grupului Editorial ALL, iar colaborarea cu dl. Viorel Zaicu a fost peste cele mai optimiste aşteptări ale mele. Editura s-a ocupat de tot ceea ce înseamnă apariţia unei cărţi, în aprilie a apărut în cea mai nouă şi mai tare colecţie a lor, “Strada Ficţiunii” (între noi fie vorba şi scuzată să-mi fie lipsa de modestie, dar am fost primul autor român din colecţie, sic!), iar din luna mai am început turneul de promovare susţinut 100% de Editură.

Turneul de promovare a cuprins târgurile de carte Gaudeamus de la Timişoara şi Iaşi, Bookfest din Bucureşti, plus încă alte 10 oraşe mari din ţară.

S-a luptat pe toate fronturile, online şi offline, la radio şi la televiziune, de către Editura ALLFA, de mine prin intermediului blogului personal şi al site-ului de autor, de către o grămadă de prieteni, cunoscuţi şi de către toţi cei care au cumpărat cartea şi au scris pe blogurile personale sau au dus vestea mai departe prin viu grai.

Au fost zeci de apariţii în presă şi de critici pe site-uri de specialitate, concomitent cu mai multe interviuri la radio şi televiziune. Toate acestea cumulate m-au dus cu gândul că “Nepovestitele trăiri ale templierilor români” a fost şi încă mai este un succes, dar până la a deveni bestseller sau la a fi tradus în altă limbă mai e ceva drum de parcurs.

Că tot veni vorba de bestseller, mi-aş dori să se întâmple asta cu romanele mele, ca să nu zic că mi-ar plăcea teribil ca să am tot timpul această “ocupaţiune” de scriitor şi să trăiesc de pe urma ei. Nădăjduiesc că acest lucru va fi posibil atunci când cititorii români vor avea ceva mai multă încredere în autorii români contemporani, în general, şi în scrisul meu, în particular, şi nu vor mai alege doar dintre cele câteva nume consacrate şi bătute în coperţi de mai toate editurile cu ştaif.

Chestia cu traducerea este un alt vis, deşi multă lume mi-a spus că stilul şi scrisul meu sunt intraductibile în alte limbi sau, dacă ar fi făcute, şi-ar pierde mult din savoare. Rămâne de văzut dacă viitorul va rezerva scrisului meu şi posibilitatea unor traduceri savuroase. Probabil că şi asta va veni, dar va merge mână-n mână cu popularitatea dobândită în rândul cititorilor autohtoni.

Până se va întâmpla să fiu celebru, bogat şi tradus în alte limbi, he-he!, trebuie să rămân inginer şi să profesez pentru a-mi permite şi în continuare plăcerea scrisului. Nădăjduiesc că bunul Dumnezeu, muza şi sfânta Editură ALLFA îmi vor oferi şi în continuare şansa de a mai publica romane.

Sănătoşi să fim şi să ne citim!

Adrian Voicu s-a născut la 14 martie 1970 la Nehoiu, în judeţul Buzău.

Am văzut lumina cu ochii fizici într-o zi de primăvară, mai precis, cu o zi şi ceva înainte de jumătatea lui martie, în primul an din cei ai lui ’70, pe plaiurile Nehoiului.

A debutat cu volumul de proză Joi seara, în parcare (2007). Tot în 2007 îi apare şi cartea din aceeaşi categorie a prozei memorialistice Între două decolări. Autorul îşi rezervă, însă, dreptul de a pune pe hârtie întâmplări mai mult sau mai puţin închipuite, genul memoristicii fiindu-i astfel strâmt pe alocuri. A mai publicat şi în revistele culturale Apollon (2007), Luceafărul (2009) şi Argeş (2010) fragmente din cărţile apărute sau viitoare. În 2010, în volumul colectiv Premiile Lili – Antologia Festivalului de Literatură LILI, Ediţia I, Adrian Voicu reeditează câteva capitole din Decolări, ca laureat al premiului special pentru proză. Începutul anului 2011 a venit cu vestea apariţiei romanului Nepovestitele trăiri ale templierilor români.

Scrie şi pe blog, dar poate fi găsit şi pe Facebook, Twitter ori Google+.

Cenuşă de Trandafir – 11.11.2011