Sâmbăta trecută, cea care a picat chiar de ziua mamei mele, să-mi trăiască şi să-mi fie sănătoasă (mulţumesc, la fel!), pe 8 decembrie adică, a marcat trăirea unui vis care mi-a ocupat gândurile vreme de vreo doi ani şi ceva, dar şi finalizarea unui proiect despre care habar nu aveam cât de multă muncă va însuma în momentul când
m-am apucat de el. Uitându-mă puţin înapoi, dar foarte puţin, zăresc momentele sublime pe care le-am trăit alături de cei care au participat cu sufletul, înainte de toate, la respectiva lansare de carte şi zic că a meritat din plin efortul şi greutăţile prin care am trecut până să ţin, să ţineţi în mâini volumul “Între două decolări – Un altfel de jurnal de bord”.
Nu prea am reuşit să dorm vineri spre sâmbătă, că-mi crăpa fiinţa de emoţie. Na! Invitasem la eveniment câteva zeci bune de prieteni “făcuţi” în felurite etape ale existenţei mele, începând cu Liceul Militar şi terminând cu serviciul sau Clubul Daewoo.
La ora şapte făceam ochi, iar la nouă jumate eram deja pe Şoseaua Olteniţei la nr. 39-41 unde Liviu “Leutzu”, pretenarul de la DaewooClub sau Fun4Fun, depinde din ce punct de vedere îl priveşti, mă ajutase întru obţinerea unui loc unde să-mi lansez cartea. Cu o seară înainte pregătisem împreună sala, stabilisem amplasamente de scaune, mese şi produse culinare, iar acum nu-mi mai rămânea decât să aranjez cărţile, să pornesc bătrânul meu MP3 player şi proiectorul care avea să ruleze un filmuleţ realizat din imagini culese de mine din lumea largă.
La ora 10:30 fix, aşa cum stabilisem, cei doi băieţi de la Casa Heimerl au sosit cu vreo 16 platouri pline cu canapeuri absolut delicioase şi aflate într-o prezentare de mare formă şi efect vizual. Băieţii, joviali şi deosebit de pricepuţi, s-au mişcat repede, au aranjat în câteva clipite platourile în locul desemnat, cu feţe de masă, şerveţele, farfurioare, mă rog, tot tacâmul. La ora 11:30, când au început “să curgă” primii invitaţi, totul era pregătit, iar paharele de şampanie abia aşteptau să fie din nou aduse la stadiul de sticlă “nudă”.
De această dată nu am avut nici televiziuni, nici presă, ci mulţi prieteni dragi, mai vechi, mai noi, pe care
i-am şi s-au revăzut cu nespusă plăcere. După vreo trei sferturi de oră de primiri holul devenise neîncăpător, cu toate că i-am invitat din prima la gustărele, suculeţe, să intre înăuntru şi să se delecteze cu o muzică bună ce însoţeau imaginile inedite aruncate de proiector pe un perete. Într-un final i-am adunat pe toţi în sală pentru ca George Călin să înceapă prezentarea cărţii în calitate de editor şi prieten, nu neapărat în această ordine.
Toate au fost bune şi frumoase până când mi s-a dat şi mie cuvântul. O privire aruncată peste mulţime a făcut să-mi piară definitiv curajul şi să mă treacă “tsunami”-uri de emoţie. Tot ce am reuşit să scot pe gură a fost un fel de tuse pentru dres vocea. Mi-am revenit cât de cât în urma aplauzelor de încurajare ale audienţei şi am început să le împărtăşesc o parte din gândurile care m-au determinat să mă apuc şi să duc la bun sfârşit această carte. Mi-am încheiat cuvântul cu rugămintea să-mi citească respectiva carte aşa cum am scris-o eu, cu sufletul, adică, chiar dacă “datorită faptului că este foarte bine scrisă, întâmplările dinăuntrul său par veridice”, am încheiat citatul.
Şedinţa pentru “autografierea” cărţilor a durat ceva vreme şi, după ce am terminat, am constatat că singurii “survaivări” din zona de impact cultural erau fetele şi băieţii de la DaewooClub, amestecaţi bine cu vreo doi, trei, patru sau mai mulţi de la Fun4Fun, he-he! Ne-am dat puţin la cele câteva platouri de canapeuri rămase stinghere, dar nu am dovedit decât o cantitate infimă. Restul le-am oferit spre consum unor neni şi tanti care-şi făceau veacul pe la parterul clădirii.
Parcă nu ne-am fi dat duşi de acolo, ne simţeam cu toţii bine, ne prinsese magia momentului şi atmosfera relaxată care a domnit tot timpul, dar, până la urmă, în jurul orei cinci după-amiaza am încheiat manifestarea cu respectivii “survaivări”, după ce am încărcat, cu ajutorul lor, sculele şi ce mai era de încărcat în maşineta personală.
Bucuria şi tristeţea m-au cuprins deopotrivă imediat de cum am plecat de acolo. Bucuros am fost pentru că am reuşit să-mi îndeplinesc un vis şi am trăit câteva ore extraordinare înconjurat de o mulţime de prieteni (pe unii dintre ei nu-i mai văzusem de la terminarea liceului), iar tristeţea şi-a făcut loc în sufletul meu pentru că totul s-a terminat mult, mult prea repede, parcă.
O singură mare amărăciune mi-a umbrit sâmbăta: din cauza unei răceli, la eveniment nu a putut fi prezentă şi fiica mea…
Leave a Reply