Dragelor şi dragilor, Revista “Argeş” a Centrului Cultural Piteşti mi-a făcut onoarea publicării unei povestiri haioase, numai bună pentru vremurile pe care le trăim.
Sper să citim mai multe într-un viitor volum.
Mulţumiri multe şi pupături prietenei Simona Fusaru!
Iată şi povestirea:
Vacanţa de vară era unul dintre cele mai aşteptate momente din an, după alte câteva, şi enumăr aici doar pe cele mai importante: celelalte două vacanţe, Paştele, Crăciunul, ziua mea şi ori de câte ori se putea lipsi cu încredere de la şcoală.
Într-una dintre astfel de minunate şi multaşteptate perioade, plănuisem cu ăl bătrân, tatai-miu, să dăm o fugă pân’ la stâna lu’ Bulz, la Curmătură, vreo cinşpe kilometri mai la vale de Nehoiu, pe asfaltul către Buzău. Bine, că de la asfalt mai aveam vreo două ore de urcat pe coclauri, asta aveam s-o aflu pe traseu.
Ăl bătrân fusese molipsit de patima oieritului chiar de către Bulz, un cioban simpatic şi guraliv, degrabă dătător peste cap de ţoiuri cu ţuică.
– Ia-ţi, bre, câteva mioare, nu multe, vreo 5-10-15, în doi-trei ani le dublezi, apoi să vezi cum îţi curge brânza şi lâna. Te umpli de bani, să ştii! îl prostise Bulz pe tataie.
Bineînţeles, de doi ani oile nu numai că nu se înmulţiseră, ba chiar scăzuseră cu vreo patru la număr, de fiecare dată Bulz dând vina pe urşi şi lupi.
– Da’ numa’ p-ale mele, mă, Sile, că le tai io, dracu’, pe toate! se revoltase ăl bătrân la ultima întrunire de ţuică.
– Nea Dumitre, dă iama şi-n ale altora, da’ dacă vrei, tre’ să vii să le faci recesământu’, bre, că nu mai ştiu care-i ale matale, propusese Bulz dând peste cap al unşpelea ţoi.
– Ce recesământ, mă? Ăla nu e pentru oameni? rămăsese ăl bătrân cu gura la fel de deschisă ca a ulcelei cu ţuică.
– E şi pentru oi, bre, a băgat ăştia acuma, la coperativă. Le dă cu văcsea şi le numără. Şi io le pui iote aci, pă carnet: doo verzi – a lu’ Cireap, cinci roşii – a lu’ Podosu, cinci albastre – a lu’ Băsănău, zece verde cu roşu – a lu’ nea Dumitru! Păi, no?
– A-haaa… conchise ăl bătrân după ce dădu ţuica pe sistem, la vale.
După trei secunde de privit la ciurul de mălai de pe cuptor, se scărpină pe după ceafă şi îl lovi revelaţia:
– Zece? Cum zece, mă, Sile? Nu trebuia să fie mai multe?
Bulz se aşeză mai bine pe scaun, dădu ţoiu’ la o parte, îşi drese vocea şi începu să le socotească pe degete:
– Păi, nu-ţi spusei acu’ o lună că p-aia cu miel a luat-o ursu’, a bălţată a căzut în râpă şi şi-a rupt un picior, iar a mai bătrână dintre toate a dispărut.
– S-o fi aruncat singură în faţa ursului, mă, Sile, dacă zici că era a mai bătrână, clipi unchiaşul cu subînţeles. Da’ mielu’ lu‘ aia cu ursu’, unde-i, mă?, reveni tataie pe meterezele conversaţiei.
– Ăăă… l-a rupt câinii când s-a bătut cu ursu’. N-a rămas mare lucru din el.
– Da’ aia cu picioru’ rupt? Măcar cu un kil de carne să mă fi ales şi io, mă, Bulzule! oftă ăl bătrân.
– Uite, bre, nea Dumitre, că ne cunoaştem de atâta vreme şi ai ţuică bună, când vii la recesământ dau io o pastramă şi trei kile de caş. Bine?
În urma răspunsului afirmativ, Bulz bătu palma cu unchiaşul şi, înainte de a pleca, nu uită să-i reamintească:
– Da’ să nu uiţi să-mi aduci şi fro trei-patru kile de ţuică d-asta, d-a matale, că e midecament, ia leşinu’ dă pă inimă ca cu mâna şi-mi face somnu’ uşor!
Uite-aşa, într-una dintre zile ne-am trezit cu ceva vreme înainte de răsărit, ne-am luat în raniţe ceva de-ale gurii pentru drum, ţuica lu’ Bulz şi am plecat la autobuzu’ de Pătârlage, de la ora şase. Pe la şapte fără ceva descindeam în Şeţu şi luam pieptiş dealurile pline cu livezi de pruni. Triluri de păsăruici gureşe, aer proaspăt, asezonat cu arome palide purtate de briza dimineţii, verde, paşii noştri scârţâind prin iarbă, vară, soare crud, călâi… Peste o juma’ de oră intram pe un drum forestier ce-o tăia de-a dreptu’ prin pădure.
Vreme de două ceasuri am tot dezbătut problema oilor care mureau numai pe partea lu’ ăl bătrân.
– Cum dracu’, mă, maţule, se rezemă tataie de-o cioată plină cu muşchi, m-a prostit ăsta să iau oi că se dublează, mă umplu de bani şi de doi ani abia de-mi scapă ceva brânză, de Paşti mi-am văzut mielu’, că ăla de la oi n-apucă o lună de vieţuit, lâna i-am lăsat-o lui şi încă îi mai şi plătesc o sută de lei de oaie! Şi acuma, cică, să le fac recesământu’, iar cân’ oi ajunge la stână, îmi zice că nu mai am decât una şi pentru una nu face recesământ, hă-hă!
Într-o vale largă, având dealuri cu păduri pe trei părţi şi o râpă adâncă, dar împădurită cu fag, pe a patra, se afla stâna lui Bulz. Câinii ne-au simţit de la doi kilometri şi au năvălit pe noi. Erau cei mai mari câini pe care-i văzusem vreodată şi cu fiecare lătrătură simţeam cum mi se scurge viaţa din trup.
– Stai lângă mine, maţule, că te rup ăştia, mă luă tataie pe după umăr. Băăă, cheamă-ţi câinii, băăă! strigă el din toţi rărunchii, iar ecoul îi întoarse vorbele de câteva ori.
Două fluierături prelungi urmate de nişte onomatopee “nia-nia” au produs potolirea uriaşelor creaturi.
– Ursu, Breazu, Grivei! Nia! Lasă-l! se auzi mai apoi şi câinii se făcură nevăzuţi.
– Uite, făcu ăl bătrân, arătându-mi pe după nişte muşuroaie, nu pleacă, rămân de pază, aici, până îi cheamă ciobanu’ să le dea de mâncare sau până cân’ să plece cu oile la păscut.
La un sfert de oră de la eveniment, ne strângeam mâinile cu Bulz şi cei patru ciobani din subordinea lui. Gura lui Bulz s-a lărgit neaşteptat de mult când coordonatorul de ciobani a văzut bidonul de cinci kile cu ţuică.
– Boieru’, tot boier, plescăi el la tataie. Nea Dumitre, să trăieşti! Ia de stai aci şi hodineşte-te, că taman plecam cu oile la iarbă. Om vorbi mai încolo, cân’ om veni. Vă face baciu’ Cotoi de mâncare, mai adăugă Bulz şi se puse pe chemat câinii şi mânat oile din ţarc.
Baciu’ Cotoi era reprezentat de un moş uitat de vremuri, cu trei dinţi, dar tare haios şi vioi.
– Am venit aci, râdea el, că mă căuta moartea p-acas’, pă la Cătiaş. Da’ a găs’t-o pă baba mea şi io am scăpat, hă-hă! De cinci ani îs aci şi cre’ că mai stau cinşpe până m-o găsi, hă-hă!
Făcuse ambele războaie, avusese trei neveste, da’ nu făcuse copii.
– Prima era stearpă, a do’a n-a vru’, iar asta, ultima, a mai a drecu’, cân’ am fo’ gata să fac, a dat colţu’, hă-hă!
Şi din vorbă-n vorbă, din basm în basm, am dat-o-n foame.
– Mă, Cotoi, făcu tataie după o vreme, ai ceva de băgat la ghiozdan, că noi s’tem de-azi dimineaţă pe drumuri.
– Mă, Dumitre, n-am decât nişte caş, lapte, do’o verze şi dacă pui d-o mămăligă, bine-ar fi!, îşi sticli moşu’ cei trei dinţi la tataie.
– D-apii, nu zicea Bulz că faci de mâncare?
– Io?, se puse moşu’ pe râs. Io mulg oile, mă! Dacă vreţi mâncare, luaţi de faceţi ceva, că şi mie îmi cântă maţilii, hă-hă!
Am intrat cu tataie în bordeiul ciobanilor, am identificat două oale cu lapte adevărat, de oaie, cele două verze şi un socotei cu mălai.
– Mă, maţule, tu mai ştii cum făcea mă-ta mare varză cu lapte?
– Păi, nu era cu lapte acru, bre?
– Acru, pe boala, mă, tu nu vezi ce au ăştia aci? Ia, Cotoi, ai, mă, un cuţit?
– N-am, mă, că nu-mi dă voie Bulz, cică-s prea bătrân să umblu cu arme albe, hă-hă!, răspunse baciu’ Cotoi de-afară, de pe un chituc de lemn.
– Şi cu ce dracu’ tai varza?, continuă tataie.
Ne-a părut rău că nu luasem bricegele la noi, că de fiecare dată când mergeam la coasă le puneam în raniţe, iar acuma, când aveam nevoie, ne uitam lung prin bordei după ceva cu tăiş.
– Iote cu ce, mă, maţule, ieşi tataie învingător de după o rogojină atârnată într-un colţ, ţinând în mână un topor.
Şi se puse de tăie varza în cuburi cât un pumn de copil, afară, pe un butuc mare folosit ca tăietor de lemne. Într-un tuci a turnat jum’ate din oala cu lapte şi l-a pus la fiert tot afară, pe nişte pirostrii. După ce laptele a început să se umfle, a aruncat peste el o lingură de sare şi varza cioplită cu toporu’.
– Să vezi ce drăcovenie iese! Moare mă-ta mare de ciudă, hă-hă!, râdea ăl bătrân, frecându-şi palmele uriaşe.
Aşteptând să fiarbă varza, urechile noastre se lungiseră considerabil, iar maţele ne implorau să le dăm ceva, orice. După ce a degustat mirabila fiertură cu o lingură de lemn şi a dat verdictul că e gata, a urmat la rând un tuci pentru mămăligă, da’ asta s-a făcut mai repede.
Acuma, de foame aş fi mâncat şi paiele de pe bordei, da’ fiertura de varză arăta extrem de dubios şi avea un fin iz de fum, semn că o parte din compoziţie se lipise discret de fundul tuciului.
Am folosit tăietorul de lemne drept masă. Tataie ne-a pus cu dărnicie “varză cu lapte” în nişte castroane de lut, alături de mămăligă şi caş dulce. M-am chinuit să mănânc cam jumătate din castron, după care am decis trebuie să las şi pentru Ursu, Grivei şi Breazu. Ăl bătrân n-a părut rănit în amorul de bucătar, ba chiar a lins castronul lui. La fel şi baciu’ Cotoi.
– Dumitre, nene, semeni cu muierea mea de-a do’a, le ai p-astea cu ciorbilii. Da’ ale ei ierea mai afumate, hă-hă!
Când a venit Bulz cu oile şi restul de ciobani, au ras vreo do’o gâturi de ţuică, apoi ciorba lu’ ăl bătrân a mers unsă. Numa’ urale n-a primit tataie.
– Da’ nu trebuia, bre, nea Dumitre, să faci matale, zise Bulz după ce sorbi ultima lingură din castron. Uite, se duse el sub o prelată, în bordei, raniţa asta e plină de conserve de peşte, că-i plac lu’ baciu’ Cotoi, numa’ o mămăligă făceai şi mergeau cu caş de numa’-numa’.
– De ce n-ai zis, mă, Cotoi, de peşte? se zburli ăl bătrân la moşu’ fără dinţi.
– Da’ ce, mă, voi aţi venit la stână să mâncaţi peşte? Rămâneam fără, că Bulz să mai duce la oraş abea peste zece zile. Prăpădeam trei zile dă peşte pă voi, hă-hă!
Am râs şi noi de-am speriat câinii.
Că tot se făcuse vremea, au început să dea oile la strungă. Fascinat de fenomen, dar mai ales de viteza cu care le mulgeau, m-am oferit voluntar să execut şi eu operaţiunea de extragere a lactatelor din oi. M-aşez pe un chituc de lemn, vine baciu’ Cotoi cu o mioară şi mi-o vâră în faţă.
– Hai, dă-i bătaie, nepoate, că ne prinde noaptea! mi-a zis el şi a plecat lângă tataie.
M-am uitat alături, la ciobanul care dădea rapid din mânuţe şi din burta oii ţâşneau două jeturi albe de lapte. Când am fost sigur că am identificat ţâţele ovine, am strâns cu putere de punga lânoasă. Un behăit apocaliptic urmat de o explozie de energie în manifestarea picioarelor nevinovatului animal m-au aruncat pe spate, printre miile de căcăreze. Total surprins de atitudinea neaşteptată a oii, m-am ridicat în fund şi priveam la grupul de ciobani care, alături de tataie, se tăvăleau prin bordei şi pe aiurea de râs. Nenorocitul de moş Cotoi îmi dăduse un berbec şut la strungă.
– Nu te supăra, nepoate! îşi ştergea lacrimile baciu’ Cotoi. La toţi curioşii le dau Bălanu’ la muls, hă-hă! Mă mir că mai are coae, hă-hă!
Târziu, în staţie, în timp ce aşteptam autobuzul de Varlamu’, tataie mă luă pe după umăr şi-mi spuse:
– Mă, maţule, m-am dus bou şi mă-ntorc vacă!
– Cum aşa, bre? zisei.
– Păi, iar m-a prostit Bulz. A zis că dă pastramă, am făcut io de mâncare! Ăla nu ne-a dat conserve, da’ ţi-a dat ţie să mulgi berbecu’ şi, culmea, cel mai important lucru, nici recesământu’ nu l-am făcut! Că doar d-asta am mers! Ah, şi să nu-i zici lu’ mă-ta mare că am făcut varză cioplită cu toporu’, că asta-mi mai trebe!
Leave a Reply