Adrian Voicu (…) a scris o carte groasă în care îşi adună amintiri din diferite locuri exotice. De peste tot. Din locuri pe unde au mai călcat destui: Turcia, Egipt, Ucraina, Italia, Austria, dar şi din locuri foarte exotice, pe unde n-au pus şi nu vor pune piciorul mulţi dintre noi: Tanzania, Mali, Uganda, Sudan etc. Autorul nu are pretenţia să fie prozator, cum îl numeşte, într-o prefaţă cam alături cu drumul, un domn Popescu de la Societatea Scriitorilor Tîrgovişteni. El are ceva condei şi povesteşte ce a văzut şi simţit. Alături de el, apar recurent alte personaje de aceeaşi profesiune, echipajul pitoresc cu supranume precum Babu, Sacâz, Panseluţă. Toţi sînt ca şi autorul: băieţi de viaţă plini de poante, cam decoltaţi la limbaj şi veşnic puşi pe coţăială. Iar autorul se complace în a transcrie chiar toate măscările lor, nu toate cu haz.
Ei bine, cartea nu e dezagreabilă, deşi Adrian Voicu e un expert al zborului, nu un maestru al scrisului. El descrie locurile convenţional, cu un limbaj de ghid turistic sau de Teleenciclopedia, apoi trece la ale echipajului cu oralitate degajată, tip SAS la Istanbul. Întîmplările nu sînt însă nici inedite, nici pilduitoare, chiar dacă unele au un anumit şarm exotic. La urma urmei, cine ar putea pretinde ca unui plilot să i se întîmple ceva aparte la fiecare escală. Ca lectură de vacanţă, merge.
Leave a Reply