A fi prozator înseamnă a recunoaşte relaţia de comprehensiune cu romanul-stare de spirit, cu viaţa senzaţiilor, nu neapărat în detrimentul gândurilor. Echilibrul prozei româneşti de astăzi ar fi mai sărac fără motivul fundamental – într-o istorie zbuciumată – al trezirii la obiectivitate şi nu la subiectivitatea de care încearcă să dea dovadă fiecare scriitor în parte.
Prin paginile fluviu scrise de autor se încearcă a se realiza această trezire la realitatea imediată, fără acoperire, fără să contureze cadre, născând pentru cititor un lung şir de interogatorii, de smulgeri din efemer, de programatică aspiraţie spre plenitudinea fiinţei umane.
Dimensiunea de unicitate a cărţii „ÎNTRE DOUĂ DECOLĂRI“, semnată de Adrian Voicu, rezidă prin realitatea istorică şi spirituală a locurilor în care a aterizat şi din care a decolat. Scriitorul munceşte asiduu să construiască imagini mirifice ale spaţiilor în care a ajuns, pentru a-ntregi pe cât este posibil un tablou multicolor, pictat în cuvinte…
Romanescul lui Adrian Voicu pare de esenţă ciclică, dulce, rostogolit dinspre cronică spre adăpostul naraţiunii fluviu. Pe parcursul întregului şir de însemnări, autorul ne transbordează într-o lume nouă, fără principii etice şi morale, câteodată, într-o lume atinsă de latura degradantă a vieţii şi într-o altă lume unde istoria îşi spune cuvântul pe deplin.
„ÎNTRE DOUĂ DECOLĂRI“ vine să întregească o nouă concepţie despre viaţă şi literatură, o concepţie proprie autorului de faţă, concepţie întâlnită şi în „Joi seara, în parcare“, carte care poartă semnătura aceluiaşi autor. La o analiză mai atentă a textului şi faptelor enumerate în acea carte, publicistul şi editorul George Călin, ţinea să precizeze: „Fertil şi neastâmpărat, provocator modern până la insurgenţa spectaculară, autentic, independent, contrariant, cu superbia celui ce sancţionează impostura, zădărnicia vorbelor goale, scriitorul Adrian Voicu, apare în literatură ca un spirit creator cu care merită să stăm de vorbă, citindu-i această lucrare.
Realismul incisiv, de esenţă excentrică a mai câştigat un adept, unul care suspendă angoasa pentru sărbătoarea pură a mişcării în aer liber, a deplasărilor sportive prinse în mrejele acţiunilor cotidiene.
Analiza însingurării individului, retras din lume la masa de scris, divulgă o testare contrapunctică, când amuzantă când tăioasă, în funcţie de unghiul condiţionării şi al relaţiilor existente în parcare, ca loc de desfăşurare a tuturor evenimentelor derulate în lucrare. Sunt multe tâlcuri de descifrat, pe care, autorul le plasează foarte bine în sfera în care se mişcă.
Modern în demersul autorului este, pe lângă vastul desen de tipuri, fluidul romanesc însuşi. Separat de construcţie, de roluri, de fizionomii ce îşi expun prosper existenţele. Sunt oameni care nu acceptă să se transforme în victime, parcurg fazele procesului existenţial, misterios de întortocheat, au vise şi, rar, chiar împliniri…“
Om aflat în afara tiparelor literare impuse de curentele actuale, Adrian Voicu, ne surprinde cu singularitatea sa, punându-şi amprenta, din abundenţă, pe expunerile fluviu ale călătoriilor sale. Şi totuşi… Dacă separăm istoria locului de modalităţile de expunere a faptelor şi varietatea formelor literare, descoperim un scriitor care reuşeşte să fie aidoma vrăjitorilor medievali, din toate câte ceva, personal, sentenţios, demonstrativ, cuceritor… Îşi realizează lucrarea literară cu ponderea strategului plebeu care, pentru a ajunge nobil autoritar are nevoie de multiple dibuiri, mistuitoare strategii, simţ ofensiv pentru aventură. Aşa că orizonturile dinăuntru leagă faptul dovedit de probabilităţi.
În majoritatea cazurilor naratorul propune şi atribuie o funcţie de bază prin care rezolvă fapte contradictorii, subordonează înlănţuiri şi aduce substanţă întregii naraţiuni. E modul lui de punere în pagină, deopotrivă în reconstrucţia întâmplărilor, în superba acrobaţie cerută de spiritul documentar, dar şi în proiectarea esenţelor-arhetipuri. Abolirea normalului provine din reducerea la rudimentar.
La Adrian Voicu genialitatea frazelor are morala antipatică, iar bunătatea adusă la starea de încropire volatilă. Nimeni nu îi neagă plăcerea de a construi, de a finisa cu rar relativism mobilitatea înclinată să anuleze farmecul spiritului generos. În amestecul de porniri stupide, mărginite şi simptomatica sălbăticire, abundă dezechilibrele, legile acestui univers pendulează diferit de la o întâmplare la alta, după felul în care fiecare decolare este „torturată“ de dileme, instincte, dispute cu sinele, împletite cu setea de putere lirică prin contopirea cu variabile psihice, intelectuale, în unele cazuri chiar mistice.
Autorul devine un monografist al locurilor vizitate, un turist-scriitor cu opţiuni inspirate pe tărâmul creaţiei literare de avangardă. Vrând-nevrând el găseşte obiecţii, iar sistemul său de gândire condamnă competiţia neculturală, dificil de decelat. În optica scriitorului Adrian Voicu, anumite zone ale Planetei Pământ, călcate de el, devin morbide, aflate în criză, iar înfruntarea personajelor prezente pe parcursul întregii lucrări propune dezvoltări progresive.
După chipul şi asemănarea esteticii sinuozităţilor, am simţit înalta fantezie literară, mişcarea ei de la senzaţii de sălbăticiune către cotele pitorescului şi chiar ale visului. Este o accepţie limitată a misiunii pe care literatul şi-a dorit-o, să vorbească despre locuri şi persoane, ca prezenţă unanim recunoscute la periferia expertizărilor stilistice.
Puţini sunt prozatorii noştri în măsură să publice într-un răstimp de patru luni, consistente, ciclic depuse, două cărţi de sorginte realistă şi de a câştiga disputa cu furtuna criticilor. Ambele verigi se continuă, păstrează acelaşi contur dominând prin esenţa şocului intern al realităţii ca sursă de zidire literară, de familiarizare pentru noi cititorii, cu o realitate punctată după un model strunit în fiecare moment de o fantezie fabuloasă. Literatura modernă înregistrează foarte puţine cazuri când densitatea povestirilor şi întâmplărilor concură atât de particular cu arta pură exprimată în scris.
Un lucru e clar, Adrian Voicu se află pe o insulă plăcută, în care, repudiat de unii critici mai cârcotaşi, nu vrea să rămână naufragiat… Şi-a creat o plută pentru că-l atrage aventura şi obiectul prioritar pentru el e pedepsirea celor ce-i stau împotrivă!
Vânt bun din pupa, scriitorului!
Mihai Gabriel POPESCU – Vicepreşedintele Societăţii Scriitorilor Târgovişteni
Leave a Reply