La prima citire, cartea pare un florilegiu internaţional de mercuriale ale amorului. Deşi plătite, adesea ieftine, femeile – odată ajunse în patul bărbatului – devin nişte zeiţe şi miros ca ţara în care are loc acţiunea.
Aventurile erotice sunt descrise fără detalii pornografice, scenele de amor sunt o încununare a iubirii fizice de atunci şi de acolo, o dedicaţie făcută amorului liber şi închinată lui „carpe diem”.
Când face dragoste, autorul caută abandonul, plăcerea fizică şi, de fapt, elixirul Femeii. Îi aparţine total fiecăreia dintre partenerele de o noapte sau de un sejur şi nu scrie despre niciuna că ar fi nepricepută sau neatrăgătoare.
Cu cât praful şi arşiţa sunt mai banale în viaţa dintre două decolări, cu atât setea de femeie e mai arzătoare.
În măsura în care este o restituire, cartea este şi o confesiune despre cât tânjeşte după evadare. Autorul este un călător fericit de clipele care îl extrag din cotidian, fiecare oprire la un castel sau la o parteneră este un tunel al fugii din gândurile ordinare spre o femeie promisă, o lume perfectă, o iubire unică.
Nu vom şti niciodată care i-a fost sau îi este dragostea din Bamako, nepovestita, misterioasa femeie în a cărei descriere nu intră. După iubirea din Bamako, prioritate şi mult mai multă atenţie capătă monumentele, magazinele, străzile, bucătăria, poveştile spuse de alţii, păţaniile amicilor de călătorie, iar colegii devin şi ei povestitori. Parcă autorului i se trezesc simţurile, i se dilată pupilele pentru mişcarea lumii.
După iubirea din Bamako, singura aventură galantă care mai apare este cea cu necunoscuta – sau anonima – din Havana.
Când nu este supus jocurilor şi trupului femeii, autorul iubeşte să ajungă în locuri istorice: de neuitat este emoţia mută de la Damasc, din umbra lui Saladin, sau din Egipt, de lângă piramide şi Sfinx.
Locurile parcă aşteptau să fie povestite.
Aflăm etimologia oraşelor, istoria locurilor, cu impresia că toate aveau nevoie de un condei. Despre locurile şi femeile acelea pare să nu mai fi scris nimeni niciodată.
Cunoaştem o Africă a mirosurilor, a mizeriei şi a oamenilor fericiţi cu puţinul. Sărăcia nu e plânsă ca într-un proces verbal de ONG, ci e relatată ca parte a peisajului din ţările unde ajunge autorul.
Scrisul lui nu are indignări mondialiste, ecologiste sau fals altruiste, ci este consemnarea obiectivă a stării unor oraşe pe care le acoperă pauperitatea, dar care pulsează de viaţă, şi pe care le va înghiţi deşertul.
Autorul are puternice repere culturale de telespectator ce îi denotă experienţa urbană şi şcolară (Stars Wars, Teleenciclopedia, Andreea Marin pe Kilimanjaro, tequila băută ca în filme, rusa de la şcoală utilă pentru recitat din Lermontov, vremea comisarului Moldovan, ca datare a telefonului din hotelul cubanez), dar este „trădat” de visele cu miros de iarbă din curte.
Un masaj erotic îl duce cu gândul la iarba de acasă, relaxarea este o dată sinonimă cu un vis al adormitului în căruţă. Românul din el nu dispare niciodată, comparaţiile sunt, în general, cu situaţii şi locuri din ţară (un bar cu femei din Mali este „ca târgul de pe Muntele Găina”, sobiţele de gătit din Bamako sunt precum „sobele noastre” tărăneşti, clasice).
Iasomia şi busuiocul dau aromă paginilor şi vorbesc, astfel, despre nostalgiile olfactive şi aspiraţiile edenice ale povestitorului ce ar vrea să evadeze spre o altă lume – prin parfum, prin amor, prin călătorie în timp printre vestigii.
Dialogurile nu curg vertical, ca în scrierea unei piese de teatru, ci fac parte din fraze, ca nişte detalii ale unui tablou mai mare. Accentul ar fi căzut pe cursul dialogului, nu al acţiunii, dacă replicile erau scrise vertical.
Condeiul autorului este o cartelă de acces în lumea prieteniei dintre bărbaţi, a farselor dintre colegi, care sudează, verifică şi etichetează relaţii, mai durabile sau mai superficiale.
Dacă nu erau povestite, întâmplările ar fi fost uitate şi pierdute, ar fi semănat una cu alta prin estompare.
Aflăm numele autorului dintr-un dialog în limba rusă, povestitorul este deci Inginerul Adrian şi ştim despre el că le traduce colegilor mai puţin pricepuţi la franceză, că este strigat „Bă!” şi că preferata lui, dintre îngheţate, este cea de rom cu stafide. Mai aflăm că este din Nehoiu, când ne dă reţeta de „mojito de dimineaţă” şi face o comparaţie cu menta din locul natal.
Comunitatea mică a echipajului unui avion este o lume care, fără această carte, nu ar fi fost cunoscută publicului, pentru că timpul liber dintre două decolări nu îl ştie oricine, în afară de familiile celor din echipaj.
Cititorul are şansa de a şti, chiar cu deformarea subiectivă a arabescurilor ficţiunii, cum beau, mănâncă, dorm, se grăbesc şi călătoresc piloţii, tehnicienii, însoţitorii şi toţi ceilalţi care mişună la unison pentru aterizările de pe aeroporturile lumii.
Argoul cu care ne familiarizează autorul este autentic, iar prin citirea cărţii „Între două decolari” avem parola pentru culisele unei frăţii. Limbajul aproape vernacular al bărbaţilor – pdf, micele, „a stabili cursul cu p—„ – este consemnat natural, fără vreo stridenţă, şi nu caracterizează atât personajele, cât datează o epocă – argoul de început de mileniu III în limba română. Un material extrem de util pentru lingviştii şi antropologii viitorului.
Leave a Reply