Libreville, Gabon

Capitolul de faţă, alături de “Asmara, Eritrea”, face parte din legendara carte “Între două decolări”, dar a fost inclus şi în antologia Festivalului Literar Lili, lansată pe 19 noiembrie 2010 la Târgul de Carte “Gaudeamus”.

Pe la jumătatea unei toamne de la noi se întâmpla să ajungem to-oocmai la Libreville, capitala Gabonului.
Peisajul ce ni se înfăţişa pe panta de aterizare era de-un verde crud şi, cu cât ne apropiam de sol, ni se contura în ochi mulţimea extraordinară a copacilor care dominau zona.

Am flendurit-o pe aeroport câteva ore bune, ba că n-avem apă, ba că vidanja nu ştiu pe unde dracu’ e, ba că petrolul e pe cale să vină. Astea erau explicaţiile unui tip de la handling, foarte zâmbăreţ şi degajat la vederea fetelor noastre. Nu părea defel interesat de ceea ce-i recitam noi că aveam nevoie pentru avion, dar dorea cu tot dinadinsul să înveţe expresii de salut pe limba noastră. „Sunt omul tău!“, i-am sărit eu instant în ajutor, mult mai repede decât a făcut-o el pentru mine. Asistat de Sacâz, l-am ajutat pe omulete să-şi îmbogăţească substanţial cunoştinţele. Astfel, a aflat de la noi că „how are you captain“ e congruent pe româneşte cu „ce faci pulă“, „have a nice flight“ înseamnă „multă muie“, iar „welcome“ e „fute-v-aş“.

După ce ne udasem zdravăn cămăşile de la umiditatea exagerată din atmosferă, combinată cu transpiraţie pură, Robert, tipu’ avid de cunoaşteri lingvistice, s-a trezit că are maşină care să ne ducă la hotel.
Ajunşi la cel mai tare hotel din oraş am constatat cu profundă dezamăgire că era penurie de camere. Robert a luat problema în dantura proeminentă şi ne-a promis un alt hotel, pe măsura aşteptărilor noastre. După încă vreun sfert de oră am coborât un drum de ţară, cu pantă abruptă rău, plin de gropane şi bolovani de ne clănţăneau maxilarele şi puteam să curăţăm ştiuleţi de porumb cu gura. Ne-am oprit şi am constatat că am nimerit într-o mare groapă, unde-şi avea locaţia aşa-zisul hotel. Înăuntru, pârnaie ultraadevărată, căzi de baie sparte şi mucegăite, pereţi lipsă sau abundenţi în mucegaiuri ceva mai puţin nobile decât cele din brânzicile franţuzeşti, ce mai, jeg cât casa! Am spus „Pas!“ şi am virat de unde plecasem.

Holul hotelului era „full“ de militari şi populaţii de diferite culori. Nu se găseau suficiente camere pentru noi şase, câţi eram. Cu mari strofocări, din cauza lipsei de şpagă, probabil, au găsit două, una hărăzită celor două însoţitoare, Fransoaz şi Barbie, iar una pentru piloţi, Chiflă şi Dibăcie. Din solidaritate românească şi în urma promisiunilor celor de la recepţie că vor face tot posibilul să mai găsească una, tot echipajul a rămas la frecat luleaua prin recepţia sufocată de lume.

Fransoaz îşi proba calităţile de profesoară de limba română cu Robert, iar ăla, neîncrezător, venea la noi să ne întrebe dacă ce-l învăţa aia pe româneşte era corect. Evident că ceea ce-i spusesem nu se pupa neam cu ce îi explicase Fransoaz. L-am convins că noi îl învăţasem jargon, mai aproape de limba străzii decât de mediile în care se vorbea elevat. Căpătând suficientă încredere, Robert se uită la Barbie, care zăcea pe o canapea şi mă întreabă: „Auzi, fata care e cu voi e foarte frumoasă. Cum spun în româneşte asta?“. Fără să mă gândesc prea mult, răspund: „Vreau să te fut!“. Şi-mi însoţesc traducerea cu o mişcare a mâinilor ca şi cum aş da o perdea la o parte. „Sure?“, face Robert nerăbdător. „Absolutely!“, răspund eu şi-i fac semne de încurajare. Ăsta nu mai aşteaptă să-i spun de două ori şi o taie de lângă mine, se propteşte în faţa lui Barbie şi cu o mişcare a mâinilor precum un debutant la Festivalul de la Mamaia, o bagă neaoş: „Vreau să te fut!“. Ca trezită din somn de o alarmă ce anunţă un incendiu în creierii nopţii, Barbie şi-a extras ochii din orbite, s-a uitat la negrişor, apoi la mine şi la Sacâz, ce propteam un stâlp şi-l zguduiam cu râsul nostru. „Sunteţi labagii!“, ne-a aruncat ea fulgere albastre din ochi şi a dispărut din peisaj. Robert se uita prostit, suspectând că nu fusese ceva în regulă. „Stai liniştit“, l-am asigurat eu, „n-ai greşit cu nimic! E foarte timidă şi nu se aştepta la aşa ceva!“ Ne-am mai oprit din hohote doar când am primit şi cea de-a treia cameră, urmată de promisiuni că se fac eforturi pentru restul.

Chiflă, comandantul, s-a instalat singur într-o cameră, pe motiv că restul de masculi fumau şi sforăiau, fetele într-alta, iar eu, cu Dibăcie, copilotul, şi Sacâz în cea de-a treia.
Ne-am aruncat bagajele care-ncotro şi, pentru că doream să plec la internet, am făcut duş primul. I-am lăsat pe Sacâz şi pe Dibăcie cuminţei în pat, fumând agale şi chiorându-se într-un televizor mic, vorbitor de franceză.

La hotel n-a fost chip să mă lipesc de internet, era aproape treişpe dolari ora, aşa că am ales ce-mi sugerase un nene de la telefoane, un internet café la cinci minute de mers pe jos, cu doar un dolar pe oră.
Când m-am reîntors în cameră, l-am găsit pe Sacâz singurel, semn că Chiflă îl luase de suflet pe Dibăcie. De cum am intrat, Sacâz s-a înviorat brusc şi a început să turuie: „Bă, n-ai fost aci, au fost faze de belea, să dea dreacu’!“ „Bagă tot!“, am făcut eu curios. „Fii atent! Deci, iese Dibăcie de la duş, alea-alea, se îmbracă în nu ştiu ce şalvari făcuţi din foaie de paraşută şi sună Chiflă, cum că n-au ăştia camere până mâine şi să se ducă să doarmă cu el, că nu moare nimeni o noapte. Aşaaa… Se duce la dulap, vede o pereche de pantaloni de uniformă şi ia o curea de pe ei. Dă să se încingă cu ea şi pula! Cureaua nu îi ajungea decât până la şolduri. Trage de ea, o scoate, o-nvârte, da’ cureaua nu voia să se lungească. Se întreba dacă nu cumva a făcut baie având cureaua pe el şi a intrat la apă, hî-hî! Bă, a fost de să te-mprăştii, nu alta! S-a prins, într-un târziu, că era de la pantalonii tăi. După care a trecut la pantofi. Evident, i-a nimerit tot pe ai tăi, da’ s-a prins mai repede decât ca la faza cu cureaua, hî-hî! Pe când se minuna el cum de-a putut face aşa confuzii, numa ce duce mâna-ntre picioare şi zice: «Moaamăăă, ce-am transpirat luptându-mă cu cureaua şi pantofii, m-am udat tot la pantaloni!». La fix două secunde îl buşeşte revelaţia cum că există o mare posibilitate să se fi îmbrăcat cu chiloţii pe care tocmai îi spălase! Aşa era, bă, luase pe el chiloţii uzi! Bă, a fost ceva de vis, îţi zic!“

În timp ce râdeam amândoi de ne durea pe fălci se aud bătăi la uşă. Era Dibăcie. „Scuze băieţi, mi-am uitat ceva în sertar.“ Se duce la locul cu pricina şi numa’ ce extrage de acolo o pereche de chiloţi „tetracovalenţi“, cât o husă de tractor. „Mi-am adus aminte că mi-am spălat două perechi şi nu mai găseam una!“, făcu Dibăcie la noi cu un zâmbet strâmb. Aproape că am leşinat de râs după ce respectivul personaj s-a extras din cameră. „Păi, da, că una era pe el, normal“, abia pot eu să mă exprim, imaginându-mi momentele respective.

După ce ne-am mai revenit în simţiri, Sacâz decide că e momentul să intre şi el la duş, să se cureţe meticulos şi fără stres. Eu îmi făceam de lucru butonând telecomanda TV şi baleind cele patru programe de limbă franceză ce se arătau disponibile. Începuse să mă posede o grozavă plictiseală, când mă trezesc cu o tanti la uşă, masivă foarte şi cu un posterior desprins din filmele americane despre războiul dintre Nord şi Sud. Am înţeles că voia să producă separarea paturilor şi adusese lenjerii şi tot ce trebuie pentru a ne crea oareşce confort. I-am dat verde, văzându-mi în continuare de tocit butoane. În momentul în care tanti întindea un cearşaf cu voioşie, iar fundul îi căta către uşa de la baie, Sacâz a dat buzna în mijlocul nostru, dimpreună cu toată splendoarea goliciunii sale, strigând: „În pula mea, Dibăcie a udat ca dreacu’ prosoapele!“. „Cere-i lu’ asta!“, i-am sugerat eu zâmbind. În acel moment, se întoarce către spate şi capul lui tanti, curios să observe de unde vine vocea tunătoare. A urmat reacţia clasică, belit globu’ ochiului, „Mon Dieu!“ şi uşchit pe uşă afară. Sacâz, abia atunci păruse că observă uriaşa umbră neagră ce abia nimerise ieşirea. „Ce dreacu’, bă, asta când a mai venit?“, se dezmeteci el când se trânti uşa în urma lui tanti. Printre sughiţuri de râs i-am răspuns: „Bă, trebuia să-i zici şi de prosoape curate, hă-hă!“. „Până una-alta“, face ăsta către mine, „vezi că diseară am musafiri, bagi şi tu ochii pe la televizoarele ălea de la recepţie!“ „Sper că nu mă faci să stau prea mult, că vin peste tine, să ştii!“, l-am avertizat râzând. „Dau bine şi repede, hî-hî!“, se hlizi el la mine. Am stabilit că urma să mă întorc peste aproximativ două ore, urmând să-mi creez un itinerariu de ars gazul intensiv şi belit ochiu’ la mediu.

Afară se lăsase noaptea şi după ce m-am speriat aprig de o şopârlă care mi-a trecut peste papuc, mi s-a tăiat de plimbări nocturne prin locuri unde abia te descurci ziua.
Convingeam o bere să-mi lunece pe gâtlej, când văd un „bellboy“ ce părea să nu aibă o ţintă anume, motiv pentru care l-am deşteptat la interes şi i-am sugerat că ar fi bine să vorbească la „housekeeping“ să mai ducă vreo două prosoape la 327, camera mea şi a Sacâzului. După ce berea m-a părăsit definitiv, o alta i-a luat locul şi asta m-a făcut să mai comand şi nişte şampon pentru aceeaşi cameră. La vreo zece minute a urmat o comandă de două sucuri, apoi din nou schimbat prosoape şi, uite aşa, mi-am omorât timpul vreo oră. Chiar începuse să-mi placă şi am constatat că şi timpul trece mai repede dacă am această activitate.

Cred că găsisem un meci pe la unul din TV-urile de la bar, când îl zăresc pe Sacâz la recepţie cu o tanti de culoarea mobilei luate în rate, pe vremea lui Ceauşescu. Pleacă tipa, iar coechipierul meu începe să se agite la ăla de la recepţie. O vreme a tot făcut prin aer cu mâinile şi se umfla precum sifonul la soare, da’ mai mult ca sigur negrul ochelarist ce se nimerise pe traiectoria lui nu ştia o boabă româneşte, în acest sens tot repetându-i că „No speak italiano!“ nervosului meu coechipier.

Plictisit de faptul că ăla de la recepţie nu-i dădea atenţia cuvenită se întoarce resemnat şi se luminează la faţă când mă vede. În sfârşit se putea exprima în voie. „Să-mi bag pula în hotelul lor, bă! Nici să fuţi nu poţi, să dea dreacu-n ei! Dacă eram la hotelu’ ăla de la piaţă, he-heee! În ăştia parcă a dat strechea, din sfert în sfert de oră intra câte-o d-aia grasă peste noi, că nu ştiu de ce pula mea am nevoie, prosoape, şampon şi tot aşa! Mi-a pus capac Dibăcie, care mi-a bătut la uşă până mi s-a acrit! Îşi uitase pe noptieră panarama de aparat de omorât ţânţari, băga-mi-aş pula-n aparatu’ lui de cacao! Hai să-ţi dau o bere şi să ne culcăm!“, încheie Sacâz lansându-i unui „garson“ comanda săvârşitoare.

În cameră a început coşmarul. „Eu mă uit la un film, tu culcă-te rapid, până nu mă ia somnul, că ai belit-o!“, râdea ăsta bătând apropo la episodul Antalya, dacă nu l-aţi uitat. În zadar am închis ochii şi m-am afundat în pernă precum delfinul în valuri, că nu se lipea defel somnul de fizicul meu. La un moment dat aud un zgomot îngrozitor, de parcă cineva aruncase în camera noastră un motor de tanc în plină funcţionare. Sacâz îşi începuse recitalul extradecibelic! Mă ridic în capul oaselor, recuperez telecomanda dintre degetele strâns unite ale Sacâzului şi opresc televizoul. Ca şi când i-aş fi luat aerul, Sacâz s-a trezit instantaneu şi a început să se agite că de ce i-am oprit televizorul că el se uita la film. Nu a durat mai mult de două minute, că iar a început să bage partitura la tubă. Îi mai ardeam câte-o pernă sau papuc în ţeasta sforăitoare, dar succesul îmi era de scurtă durată. Aş zice că nu am reuşit să realizez mai mult de două ore de somn.

Dimineaţa a trecut monoton şi trist, fiind marcată din belşug de o ploaie cu clăbuci, ce aduna mulţi litri pe metru pătrat.
Era spre orele amiezii când ne-am întâlnit cu fetele la piscina aflată pe marginea oceanului. Ne-am aşezat şi ne-am pus să lingem câte-o bere Regab, de-a lor, de 650 ml, bună rău, n-am ce zice, mai ales rece. Vreo doi francezi încercau să ne agaţe fetele, da’ astea se ţineau tare pe poziţii, adică pe lângă noi. După ce-am citit berica, ce-i dă lui Sacâz prin cerebe: „Hai, bă, să dăm o talpă pe bulevard, că începe să mă roadă plictisul!“.

După ce ne-am schimbat în nişte ţoale adecvate căldurii ce strângea transpiraţia pe noi, am luat-o prin oraş, pe Avenue de l’Independance, pe malul apei. Aruncam ochii pe colo, pe dincolo, mai făceam câte-o poză la împrejurimi şi ne strecuram prin aglomeraţia de după ploaie. Un ieduţ drăgălaş se pierduse de mă-sa şi făcea slalom printre coloanele de maşini, behăind de parcă se apropia Paştele. Maşini ticsite cu soldaţi nemţi îşi făceau simţită prezenţa pe ambele sensuri de mers.

După ce am făcut ceva poze la Muzeul Naţional de Artă şi Tradiţii, am simţit că berea consumată cu aplomb pe terasă ajunsese şi în vezică. L-am anunţat pe Sacâz despre intenţiile mele din viitorul apropiat şi i-am sugerat să o luăm către piaţa de artizanat, aici existând mult mai multe posibilităţi de relaxare a presiunii generate de bere. „Nu, bă“, hotărî el, „hai să mergem înainte, nu se poate să nu găsim un boschete pe faleză, mai dăm cu nasu-n briză, ia uite ce mişto s-a făcut afară!“

Din vorbă-n vorbă, cu ochii după locul salvator, ajungem la o clădire cocoţată pe un deal, băgăm vreo două poze, de control şi facem stânga, printr-un parc frumuşel ce dădea pe un ponton. „Ia uite“, zice Sacâz arătându-mi nişte trunchiuri uriaşe înşirate pe lângă ponton, „pişă-te aici şi stau eu de şase!“ Am refuzat, pentru că vreo doi îndrăgostiţi îşi găsiseră momentele de giugiuleală chiar pe locul sugerat de Sacâz.

În timp ce ne făceam de lucru încercând să prindem nişte crabi în poziţii favorabile pentru aparatele noastre foto, numa’ ce apare în spatele nostru un soldat tuciuriu, care s-apucă să ne ceară sculele. Dă să pună mâna pe aparatul lui Sacâz, da’ ăsta l-a luat instant pe româneşte: „Dă-te-n pula mea, că am dat patru sute pe el!“. Am bănuit că o fi fost vorba de pozele făcute la ultima clădire şi aşa era. S-a dovedit că respectiva construcţie reprezenta taman palatul preşedintelui. Iote, na! Am pus-o! Şi numa’ o ia soldăţelul să ne înşire la întrebări: cine sunteţi, ce faceţi aici, aveţi acte la voi, ce naţionalitate, de ce pozaţi palatul etc. Noi trecem la contraatac că unde e afiş care ne interzice pozatul clădirii nu ştiu care, că nici nu ştiam că ăsta e palatul prezidenţial, ăla, nu şi nu, veniţi cu mine la palat. În acel moment Sacâz se apucă şi şterge pozele, eu urmându-l instantaneu în acţiune. „Bă, uite, bă, aici, unde vezi tu poze cu palatul, că n-am nimic!“, îi arăt negrişorului memoria goală. Ăla, nimic! Ce dracu’ să te înţelegi cu el? Avea o staţie de emisie-recepţie şi tot lătra în ea că va veni din „jardăn avec deoz alemăn“. Sacâz deveni brusc curios la ce „parlea“ soldăţelul către bază: „Ce cotcodăceşte, bă, ăsta?“. „Cică vine din grădină cu «doi nemţi» sau «doi elemenţi», nu mi-am dat seama după accent, he-he!“, răspund eu vesel, dar atent la ce mai zicea soldatul. Încercam să-mi dau curaj, da’ nu-mi prea ieşea, ca să fiu sincer. „Bă“, fac eu către Sacâz, „ţi-am zis să ne întoarcem, tu, nu, că hai să dăm cu nasu-n briză! Uite ce ne face ăsta, în pula mea, ne ascunde vreo douăj’ de ani, dacă nu cumva vom ajunge materie primă pentru gel de duş!“ Sacâz o luase puţin pe mânecă în sus, începuse să se agite, dar asta era nimic faţă de cum avea să se manifeste ulterior.

Traversăm strada şi ajungem lângă „palé prezidensiel“ unde mai apar doi negri cu kalashnikoave, ne încadrează şi începem să păşim agale către nicăieri. Trecem pe lângă nişte ziduri pe care erau cocoţaţi muncitori care pufneau: „Ha! De teroríí!“. Mă îmboldea râsul, dar avea să-mi îngheţe când, ceva mai încolo, am dat de un pluton de militari ce se frecau pe automate şi-i întrebau pe ăştia de ne escortau dacă noi eram teroriştii.
Ne facem intrarea pe nişte porţi metalice uriaşe şi ne urmăm escorta care o luase către o direcţie ce ducea într-un beci. Atunci chiar am avut senzaţia certă de terminare a norocului! Sacâz se făcuse mic şi amuţise cu desăvârşire. Eu mă gândeam cât de prost am fost că intrasem în catacombele ăstora, că nu ne mai găsea nici P(aharnicul) Ulea. N-aveam acte, telefonul nu avea roaming şi nu aveam pe mine decât cheia de la hotel.

După ce facem inventarul la mai multe rastele goale şi dulapuri metalice, negrişorul care ne-a descoperit intră într-un coteţ, se adresează unuia cu „mon colonel“ şi începe să-i povestească că nu am vrut să ne dăm numele, că n-avem acte, dar i-am zis că suntem români, că ne-am oprit pe nu ştiu ce colţ de stradă şi am „filmé leo palé“, după care am „filmé“ de-a lungul falezei, apoi iar ne-au picat ochii pe „leo palé“ şi l-am „filmé“ într-o duşmănie, apoi am băgat obiectivul la nişte nuci de cocos, după care, evident, „leo palé“ ne-a suscitat interesul. Cireaşa din vârful grămezii a fost când soldăţelul a debitat că, deoarece amândoi avusesem inspiraţia să ne dăm la pantaloni kaki, sigur aparţinem vreunei armate duşmane!

După ce-a terminat trepăduşul de lătrat, colonelu’ ne aruncă o privire plictisită, iar Sacâz iese la rampă cu o limbă numai de el ştiută, compusă din română şi frânturi vagi de „frangleză“: „Uite, mon colonel, no palé, no pictur cu palé, nimica, nada!“. „Sacâz“, zic, „stai dracului potolit, nu te mai agita că nu-ţi înţelege nimeni limba!“
„Mon colonel“ se uită pe aparatul lui Sacâz, se uită pe al meu, nu găseşte poze cu palatul, da’ negruţu’ tot dădea înainte că ne-a văzut făcând poze. „Ce e ăsta?“, face colonelu’ la mine văzând ecranul negru. I-am explicat că era un filmuleţ reprezentând dovada de ieri noapte când băga Sacâz la foale şi mă pun pe demonstraţii. „Ui, ui, hă-hă!“, râdea colonelu’. „Iun nuii tre difisil, hă-hă!“ Sacâz şi-a mai revenit la simţire, iar nenea colonelu’ îmi spune să mergem cu trepăduşul la un specialist în camere de filmat, apoi suntem liberi. Am mulţumit frumos şi ne-am cărat după câinele ce ne arestase fără milă. Deja eram mult mai relaxaţi. Bine că l-am găsit pe colonel mai destupat şi pus la curent cu tehnica!

Urcăm nişte trepte, dăm într-un hol şi trecem prin privirile izvorâte din mai multe perechi de ochi ce păreau a şti care-i subiectul cu noi, dar deja începusem să ne obişnuim. Dintr-un birou apare un nene în vârstă, îi aruncă trepăduşului o frază ce conţinea şi „apareil dijital“ şi dispare în spatele unei uşi pe care scria „Securité“. Din alt birou iese un cetăţean de-al lor, îl întreabă pe soldăţelul zelos ceva de „efasé“ şi adaugă: „Bă, dacă au şters pozele, de ce naiba i-ai mai adus încoace?“. Se întoarce la noi şi ne invită politicos în birou. Începe să ne ia că de unde sunteţi, ce naţionalitate aveţi, de ce nu avem actele la noi etc. „Ştiţi“, făcu omu’, „sunteţi în Africa, nu în Europa, unde aveţi democraţii solide, aici nu ştim dacă sunteţi mercenari sau turişti, dacă aţi venit să faceţi spionaj sau să organizaţi o lovitură de stat.“ În timp ce ne turuia ăla, mi-a venit brusc în cap faptul că, să dea dracu’, băieţii ăştia beneficiau de cel mai longeviv preşedinte din Africa, tocmai din 1967, iar tot oraşul era împânzit de afişe şi reclame cu moaca lui. Nenea turuia cu democraţia înainte, când era cu totul altceva. Ca să nu mai zic de faptul că la palat, garda prezidenţială reprezenta cam o treime din armata ţării. „Trebuie să ne înţelegeţi“, îl mai aud p-ăla într-un târziu, „de ce suntem atât de precauţi. Este greşeala noastră că nu am pus indicatoare cu fotografiatul interzis şi vă cerem scuze că v-am reţinut, dar vă rog să spuneţi şi prietenilor dumneavoastră că e interzis să pozaţi palatul prezidenţial. Vă rog să primiţi scuzele noastre sincere!“ Deosebită impresie mi-a lăsat nenea, respectuos, cizelat, asta pe lângă faptul că ne-a dat drumul, he-he!
Sacâz, ce păruse foarte atent la ce zisese ăla, se deşteaptă şi începe să verse pe limba lui, presărată din belşug cu „ăă-ââ-ăă“, din care cu greu am înţeles că el zboară demult în Africa, că a mai fost de patru ori în Gabon şi alte asemenea aiureli. Nenea din faţa noastră se uita contrariat la ce bălmăjea ăsta, moment în care am simţit nevoia să întrerup logoreea coechipierului meu şi să-l anunţ că e cazul să plecăm. Ceea ce am şi făcut în următoarele secunde, schimbând politeţuri cu respectivul personaj de la securitate.

Când am trecut iar pe lângă zidurile palatului, un „plotoner“ dintr-o gaşcă de soldaţi ne-a strigat pe după gard: „Iată cei doi terorişti! Ce repede v-au dat drumul!“. Ceva mai încolo, muncitorii strigau şi ei ceva legat de terorişti şi râdeau de le cădea mortarul din mistrii.
Experienţa care abia se terminase ne-a retezat elanul de a mai merge şi la artizanaturi, aşa că am luat-o agale către hotel. Drumul a fost mult mai scurt pentru că am comentat zgomotos şi am râs adevărat pe marginea celor întâmplate, cum îşi holba soldatul ochii la pozele cu palatul, ca peste câteva minute să nu mai găsească nimic compromiţător sau de faptul că s-a speriat când i-am pus la ureche filmuleţul cu sforăitul Sacâzului. Acuma ne dădea mâna să râdem şi să ne imaginăm o sumedenie de scenarii, inclusiv varianta „Maradona“ de la noi, adică negrişorul ăla era un şuţ îmbrăcat în soldat şi voia să ne uşureze elegant de aparatele foto. „Cel mai mişto“, făcu Sacâz râzând, „era să ne însoţească la hotel doi negrişori cu armele din dotare, să ne verifice identitatea, hî-hî!, şi să dăm nas în nas cu Chiflă! I-ar fi căzut ochii bulbucaţi în turul nădragilor. «Ce faceţi, bă?» «Eh, uite, ne-am tras gărzi de corp ca să nu avem probleme în oraş». Sau: «Bă, v-am căutat prin cameră, pe unde-aţi fost?» Şi noi: «Iote, am fost puţin pe la pârnaie, da’ am fost eliberaţi pe cuvânt!», hî-hî!“ „Bă“, i-am dat eu o pauză, „dracu’ mai face poze la clădiri cocoţate pe dealuri, ai dreacu’ cu palatul lor! Am avut ceva emoţii că ne-ascund negrişorii ăia, să dea naiba!“

Ne-am liniştit târziu, spre miezul nopţii, încercând să urmărim un meci de fotbal. Cu toată oboseala acumulată din pricină de noapte albă şi emoţii neprevăzute, nu am reuşit să fac mare lucru cu somnul nici de această dată.
Ziua următoare, puţin după prânz, aveam să ne regăsim la avion cu învăţăcelul Robert. De cum ne-a văzut, s-a dus aţă la Chiflă şi l-a blagoslovit: „Ce faci pulă?“. Am tăiat-o urgent cu Sacâz din zona de impact, râzând de se scuturau aripile la aeroplan. Scandal, că voi l-aţi învăţat, noi că nu, că şi pe noi ne-a salutat aşa înainte, abia l-am potolit pe Chiflă la sentiment.

Am închis uşa şi ne pregăteam să plecăm, când îl vedem pe Robert că se agită pe partea stângă a avionului. „Ce-o vrea, bă, ăsta?“, face Chiflă şi deschide geamul. „Multă muie captain, multă muie!“, l-am auzit pe Robert strigând, în timp ce zâmbea cu toţi dinţii şi făcea cu mâna.