La Tripoli, în Jamahiria Libiană, exagerând cu şaormele, am constatat că scările devin mai multe la urcare, iar şireturile de la pantofi sunt ceva mai greu de ajuns decât de obicei. “Cântar!”, îmi vine lumina-n cap şi decid să purced în căutări.
Intru într-un magazin cu de toate şi încep să mă uit de dispozitive indicatoare de forţa cu care ne trage gravitaţia către sol. Văd unul d-ăla chior, cu limbi, împachetat şi sigilat, vorbesc ceva cu un puştiulică de la tejghea, ăla zice “verii gut”, plătesc 10 dinari (ceva mai mult de 20 de lei) şi o tai spre casă. Scot, despachetez, baie şi, hop!, pe cântar. Am simţit pe dată că e ceva în neregulă. Cobor, aştept, mă urc. L-am reglat pe Zero Absolut, sar din nou pe el şi iar rămân ca viţelul privind la Marele Zid Chinezesc. M-am descălţat. Acelaşi rezultat. M-am dezbrăcat. La fel. Am repetat operaţiunea de zece ori şi limbetele indicatorului nu a scăzut sub 125 de kile! Maximul pe scală era 130!
“Este exclus!”, mi-am strigat în sinea mea după cea de-a zecea cântărire de un chintal ş-un sfert. Îmbrăcat, împachetat, zup!, ajuns la magazin. “Bă, pulă, mi-ai dat un rasol de cântar! No gud!”, îi zic într-o curată romgleză ăluia de-şi belea fasolele la mine. “Muşkila?”, face ăla de peste tejghea, în sensul de “probleme, Gogule?”. Îi arăt o demonstraţie succintă, limbetele se duce la 128, gata să treacă prin cadran, mai vin vreo doi ciupalaci, se urcă şi ei, apoi, după cinci minute de probe, ajung la concluzia mea: “Muşkila!”. “E bine”, zic eu cu speranţă căzându-mi ochiul pe unul electronic, dublu ca preţ. “Ăla era Futachi, ăsta e Hommer. Ambele-s mărci de referinţă pe piaţa cântarelor”, îmi zic căutând cu ochii o chestie care să aducă a vreo firmă cunoscută. Deznădăjduit, am pus mâna pe ăla electronic şi l-am întrebat pe puştiulică: “Gud?”. “Verii, verii gut!”, beleşte ăla iar un rând de fasole. I I-am lăsat pe Futachi, am mai dat 10 dinari şi am plecat cu Hommer acasă. Urc, despachetez, baie, hop!, pe dispozitivul electronic. 00:00! “Hait! Mi-am luat ceas de tălpi şi nu mi-am dat seama!”, mă uimesc. Mă reped la cutie. “Cântar!”, zice ea la mine. Scotocesc după instrucţiuni. “Trebuie să m-apuc de arabă, ‘tu-le viermii mamii lor!”, arunc eu cât colo hârtia cu mormoloci de cerneală.
Am încercat mai multe variante de urcare şi coborâre pe şi de pe cântar, dar rezultatul a fost mereu nul. “Ha!”, m-a străfulgerat o idee dătătoare de fiori. “Greutatea e zero, deci ori am murit, ori visez, ori sfidez gravitaţia!” Am sărit de pe cântar şi m-am dat cu capul de uşă. “Nefiind nici una din astea trei, rămâne că şi ăsta e defect, futu-i în gât cu marfa lor!”, am reflectat în tăcere, frecându-mă pe scăfârlie. Parcă dădeam cu REW şi PLAY, aşa mă simţeam. Îmbrăcat, împachetat, zup!, ajuns la magazin. “Bă, pulă, nici ăsta no gud!”, îi zic iar lu’ belitoru’ de păstăi. “Muşkila?”, mă bagă ăla în deja-vu. “Aha!”, schimb eu puţin din filmul pe care deja îl trăisem acum o juma’ de oră. Urmează mirări, verificări, apoi, după vreo 10 minute, îmi spune să vin cu cântarul peste o oră, că atunci vine patronul. Cel puţin aşa am înţeles eu.
Vin după o oră, tot el. Că să vin după două ore. Aici trebuie să ai răbdare, tată! Aşa că, peste două ore, eram la loc. Tot ăla! “Mă, pulifrici, mă mai plimbi mult?”, îi sugerez eu pe româneşte. A încercat nişte abureli, dar i-am spus că-i las cântarul, că pot să mă plimb şi fără el în spate.După mai multe parlamentări, a venit un moşulete care ciupea engleză sau orice altă limbă, tot la fel cum ciupeam şi eu limba ălora de-şi fac chiloţi din blană de focă. M-am prins că o să-mi ia cântarul să-l trimită la “şarica” (compania de cântare, he-he!) şi că să vin “bukhra” (mâine) la aceeaşi oră. Acuma, cred că v-am mai zis, la băieţii ăştia e o chestie cu timpul: dacă ţi se răspunde “bukhra” (mâine), ai şanse ca ceea ce ai de făcut să se realizeze vreodată, în nici un caz mâine, dar dacă ţi se răspunde “ba bukhra” (poimâine), poţi să-ţi iei gândul deja! Aşa m-a învăţat pe mine experienţa.
Ei, bine, îmi pun cântarul pe lista dintr-o viaţă ulterioară, mângâindu-mă cu faptul că nu mă mai împiedicam de el prin casă. Vine “bukhra”, uitasem complet de el, când mă întreabă Sacâz într-o doară: “Te-a dres ăla la cântar?”. Râd, mă uit la ceas şi-mi zic că n-ar strica să fac o încercare. Puştiulică era la datorie. “Ia zi, pulifrici, cum e cu «mizan» (cântar)?” mă râd eu la ăla. “Niu, niu, no problem! Ma fiş muşkila (nu e nici o problemă)!”, face el fericit scoţând un cântar nou-nouţ de sub tejghea. Am căzut în cur! Văzând că nu reacţionez, mi l-a luat la despachetat. “Cec, cec, ma fiş muşkila!” În timp ce mă uitam la cântarul ce arăta şi altceva afară de “miezul nopţii”, numa’ ce se desprinde unul din decor, neras, cu un antiriu d-ăla de-al lor de culoare căcănie şi vine către mine: “Vorbeşte româneşte?”. A căzut din nou în cur şi am exclamat: “Da’ tu de unde dracu’ eşti? Din Babadag?”. “Nu, măi, nu Babadag, făcut şcoală de zubingineri d-ăla de lucrat în lemn la Timişuara, măi!”, răspunse omu’ scuturându-mi mâna. “Am venit şi eu cu cântar la ăştia, tot be zero, şi mi-a dat unu’ bun. Ieri am fost. Acuma l-am luat înaboi be ăla brost. E foarte bun, măi, bentru nevastă”, făcu el bătând cu mâna pe cutia cu cântar exact ca al meu. “Z-a făcut mare şi grea, măi, dubă batru copii, şi e aşa fericită când vede zero be cântar, de nu bot ză-ţi zbun!”
Mi-am luat cântarul şi am ieşit cu ăla afară unde am stat o oră la palavre. Făcuse facultatea în Timişoara, din ‘78 până în ’82 şi vorbea româneşte de numa’-numa’. Mi-a povestit cât de frumos era pe vremea lui Ceauşescu, cât de bine o ducea lumea, cum mergea el la Belgrad şi venea de-acolo cu haine şi ţigări, cât de bună era şliboviţa, palinca şi cât de nasol e acuma. Era ziua lui fii-su ăl mic, se serbau la o cofetărie din apropiere şi el plecase să schimbe cântarul. Când vorbea despre viaţa pe care o avusese în România anilor de atunci, îi înflorea toată fiinţa şi dădea din mâini de zici că voia să zboare într-acolo. “Eu blăcut mult la voi, măi, vreau duc familia mea în România!”, făcu el semnul de ducă. “Aici e mult braf, măi, intră bezte tot, măi, bezte tot, în toate astea, şi cum spune la voi…”, făcu el o pauză frecându-şi mâinile şi aşteptând să-l ajut. “Ochi”, fusei eu decent. “Nu, măi, cum ziceţi la voi… aaa… ăla! Găoază!”, bătu el fericit din palme. “Mie-mi blace iarba, măi, ză văd iarbă, măi, bădure”, gesticula din mânuţe, dându-şi sufletul afară. “La voi e plin de bădure, măi, e verde tot, la Timişuara, Braşov, Câmbina…” “Aha!”, făcui eu în gând. “Cred că ţi-a plăcut la facultatea de mobilă de la Câmpina, he-he!”, am continuat râsul în lăuntrul meu.
L-am mai lăsat să se manifeste şi îl aprobam, că nu voiam să mânjesc tabloul din mintea lui cu realităţi cu care nu va avea nicicând de-a face. I-am luat mâna şi s-a prins că i-a expirat timpul. “Vrei ză te duci?”, m-a întrebat cu oarecare regret pe figură. „Mă, nu acuma, mai vreau să stau câţiva ani pe Pământ”, l-am băgat eu în subtilităţi de limbă. „Vrei ză bleci?”, mi-a dat el de înţeles că nu a prins-o. „Da, m-aş cam duce la mine.” „Nu vrei bei o cafia, un gius, la betrecere?”, încă mă ţinea el de mână. „Nu, mersi, dar lasă că mai avem ocazii. Am numărul tău, cum ajung prin Tajura, te sun şi bem un ceai, insha’Allah (cum o vrea Dumnezeu)”, i-am redat eu speranţa. „Insha’Allah!”, zâmbi el.
Înainte să ne despărţim, mi-a aruncat cu regret: „Măi, ză ştii că era bun Ceaucescu!”. Am stat o secundă în cumpănă. „Mie-mi spui?”, i-am dat eu un răspuns evaziv. „Hai, Doamne-ajută!”, a ridicat el din mână, întorcându-se. „Doamne-ajută, Amran!”, i-am zâmbit eu şi m-am dus în ale mele…
Leave a Reply