Lansare de Înălţare. În Parcare!

02.06.2011

Pe la jumătatea lui septembrie 2007 o puneam de prima lansare în Parcarea de la Polivalentă şi stătea să plouă.
Patru ani mai târziu, fără vreo 3-4 luni, mă pregăteam s-o pun din nou în Parcare şi ploua de umblau clăbucile pe stradă de ziceai că s-a spart decisiv ciubărul Celui de Sus.

Îl sun pe Vaxxi. „Să trăieşti!” „Hai, noroace, bre!” „Bă, Vaxxiliane, ce osu’ pelvisului facem?” „Bre, io la 5 jumate mă întâlnesc cu cohortele de fani la Unirea şi pornim către Polivalentă. N-aibi grijă, o dregem şi va fi mişto. Cum de ce mă duc aşa devreme? Să mai aranjăm treaba, să dăm câinii la o parte, să-i mutăm p-ăia de la CieloClub, TicoFunnyClub şi AltDaewooClub mai în fundu’ Parcării, ştii, chestii d-astea organizatorice. Mai ştii gangul ăla cu căcaţi? Am trimis cercetaşii în recunoaştere şi află că odată cu reabilitarea străzilor, Oprescu a dat dispoziţie să se termine cu căcaţii. Eh, ăia din administraţie nu s-au prins că era vorba de ai lor şi i-au adunat pe toţi, hă-hă! Prin urmare, dacă plouă, acolo facem!”

Mi-am pus inima la loc, am luat 3 umbrele cu mine şi la 6 seara eram în parcare următorii beleuzi: eu, Mădă, un mierloi ce-şi căuta râma prin iarbă şi doi badigarzi ce păreau a căuta un loc de eliberări vezicale. N-am descurajat nici măcar când a reînceput să picure. Pe la fără 20 a dat să stea ploaia şi a apărut nenea Liviu de la ALL cu cărţile. Pe la fără 18 a început iar să picure. La 7 l-am sunat pe Vaxxi: „Bă, eu mai lansez 5 minute şi mă car, că nu mai pot de frig, he-he!”. După 5 minute, Şefu’ de Trib năvălea cu Miţa şi Jimny în parcare. Ne-am pupat, am aranjat standul de tombolă (pentru cei care au nimerit recent în galaxie, s-au tras la sorţi 5 „Templieri”, o să vorbim mai târziu despre asta) cu afiş şi toate tacâmurile aranjate în Jimny-ul vaxxilianesc.

Urmăream nişte nori care umblau cu prohabul deschis pe partea dinspre Unirea, aşa, când îmi cad ochii pe o vedenie. Mă frec la un ochi, mă scobesc la celălalt, da’ vedenia nu s-a dat dusă nici după trei cruci şi-un sfert de Tatăl Nostru. Ba chiar a început să-mi arate fasolele şi să dea din mânuţe către mine, în semn de bucurie. „Doamne-Dumnezeule care eşti pe după norii ăştia graşi, la ce teste mă supui?”, mi-a venit un gând pios în minte. „Nepoahateee!”, se aude dinspre vedenie. Atunci mi s-a anclanşat releul răspunzător cu asocierea personajelor crezute dispărute cu tot cu vocile aferente. „Nu se poahateee!”, am strigat ducându-mă către vedenia transformată subit în una dintre cele mai rare avis de la DaewooClub: Viper! Ne-am strâns la piepturi (mai mult eu), ne-am pupat pe bărbi (mai mult el) şi-am început să înşirăm poveşti şi amintiri.

O dădeam grav în seminţe şi ceai cu rom, când numai ce se iveşte un Reno, nu mai scump decât un obiectiv modest de Nikon. Era dragul nostru MOP (Master of Photography), cunoscut sub numele de scenă Sharpe. „Bă-hăăă, tătuţule”, făcu explozivul nostru coleg şerpesc, „să-ţi arăt ce scule de-ngheţat fotonu’ mi-am tras, moare concurenţa, fratilii mio!” Şi se scapă de-a dreptul în Reno, deschide un minilogan (un fel de frigider mai mic) din care scoate o lădiţă de senvişuri cu o lentilă cât gura de la căldarea cu care dădea mamaie apă la capre. „Bă, Sherpişor, ce draci e divaisu’ ăla de-ţi rupe cervicala?”, îndrăznesc eu. „Tată”, se mişcă Sharpe către mine, încercând să ridice divaisul cu ambele mâini, „ăsta este un aparat foto de dincolo de ultima generaţie. Am dat pe el două sute de milioane! Obiectivul este încă o sută! Ăsta”, îşi lasă el greutatea pe celălalt picior, că atârna greu DSLR-u’ ăla de la gât, „mă scoate din foame. O poză cu el îmi asigură berea pe o săptămână. Dacă fac două poze, pot să-l chem şi pe Bogdan G să adune capacele, cu trei poze, deja pot să trec de la Noroc la Bucegi şi tot aşa”.

Pe când ne beleam cristalinu’ pe „tunurile” de sute de milioane ce le scotea Sharpe din miniloganul portabil, încep să tremure plopii de acorduri şi başi fără milă: venea Masterul Electronilor şi Sunetelor Absolute, Abramburel. Pupături, bătăi pe spate, acomodarea cu mediul, savurare de ceai şi muzică de scuturat floaca din plopi: Elton John, Britney şi Aguilera. Cum nu te poţi, vorba aia, în gustul omului, am zis că e foarte bine decât alte genuri ami de la periferie, aşa.

Sharpe mă chinuia la poziţii într-o şedinţă profi de foto, el încercând să-mi cuprindă toată fiinţa într-un obiectiv „ochi de baboi”, când numa’ ce mă cadoriseşte Abramburelu’ cu o şurubelniţă-minune cu 7 capete şi 3 LED-uri. „Ia, tătuţule, să-ţi fie de folos la greu!”, mi-a zis el sincer. Când am văzut că respectiva ciudăţenie are şi buton de ON/OFF, n-am mai avut încotro şi i-am mulţumit. Simţind că ne împrietenim, Abramburel a plusat şi m-a invitat la maşina lui să-i admir noul frigider (nu, nu era de Mioveni, era original) de culoare roşie, cu uşă transparentă, acumulatori cu autonomie variabilă şi schimbare automată a voltajului, din 10 în 10 trepte. De scară de bloc, adică. Aşa mi-a zis el, că i s-a schimbat uruitul motorului o dată la 10 trepte când l-a dus la el acasă, la etaju’ 8 şi nu mergea liftul. „Ori e de la înclinare, ori de la altitudine, ori de la conservarea energiei, ştii legea, nu?” „Ăăă, stăpâne, eu…”, m-am dat lovit. „Nu-i bai!”, face Maestrul Electronilor Liberi. „Îţi explic pe scurt”, zise el scuipându-şi în palme. „Adică, energia dintr-un sistem izolat nu se modifică în timp, chiar dacă în sistemul respectiv au loc nişte procese. Mai pe înţelesul vostru”, făcu el zâmbitor uitându-se la privirile noastre care exprimau inteligenţa brută, „energia dintr-un sistem se transformă, dar suma energiilor rămâne constantă, ha? Prin urmare, frigiderul îşi modifică turaţia la compresor, deci are energiile lui interne, dar nu mă afectează pe mine care-l urc pe scări şi nici pe dobitocul de administrator din cauza căruia am urcat eu 8 etaje pentru că nu i-a chemat p-ăia de la Ascensorul să repare liftul.”

Salvarea mea a fost Mircea şi diafana lui consoartă. Am degajat discret de la cursul de fizică aplicată în natură al maestrului Abramburel şi m-am dus către cei doi. Numai ce ne-am pupat şi a apărut şi Ileana ca-n vremurile ei bune, adică fără 368. „Nu mă întreba! Are nu ştiu ce biznisuri!”, mi-a aruncat ea din prima..

Viorel Zaicu, minunatul reprezentant şi binefăcătorul meu de la Editura ALL, a apărut ca o boare după ploaie şi, de bucurie, l-am aruncat în mijlocul mulţimii ca să se obişnuiască la tonus şi atmosferă. Apoi, parcă s-a dat alarma că au apărut aşa: Ami cu Camelia, Zmeuleanu, Uskatu’ cu Uskata (respect, copilaşi!), NFS, Salex şi jumătatea Buflache şi, o altă pasăre rară, Hitman! M-am apucat rapid de făcut poze cu el, că nu se ştie când se mai produce minunea!

Xena şi rarefiatul ei Xenon (mă refeream la gaz, nu la ce are în cap Joyride, he-he!) au venit fiecare pe jumătatea lui de maşină. „Ce-aveţi, mă?”, sar eu pe una dintre ele, pardon, pe cel ce se presupune a fi bărbatul, Xena. „Bă, mă enervează ăsta”, face ea aproape roşie la sistem, arătând cu capul către Xenon, „că nu mă mai lasă la bere cu ăia de la mine de la firmă şi se duce dracu’ timbildingu’, am ajuns ultima pe departament.” Mă întorc către inculpat. „Da, ştiu…”, făcu Xenon cu capul în pământ. „Da’ crede-mă, am şi eu mândria mea.” Îi zic din ochi să deruleze mai departe. „Mi-a promis că o dată la două săptămâni o să schimbăm, eu să stau la teve şi ea la spălat de vase, dar mereu o dă că nu curge apă caldă.” Apoi în şoaptă, la urechea mea: „Da’ eu m-am prins că umblă la robinetul de apă caldă de sub chiuvetă şi-l închide.”

Am rămas aşa, cu un ochi la lună şi altul la Carul Mare. „Bă, păi voi n-aţi făcut desfăşurătorul sarcinilor nici măcar acuma, înainte de nuntă? Cum dracu’ vă luaţi dacă nu ştiţi care ce face prin casă?” „Vezi? Vezi? Ţi-am zis eu că te grăbeşti!”, sări Xena pe el, mai să-l vâre în maşina cu cărţi. „Bine, scumpi, lasă, o să spăl eu vasele şi-n ziua mea ce se presupunea a fi liberă de treburi gospodăreşti…”, făcu el plin de curaj. „O să vezi, o să fie bine şi-o să ajungi şi timbildingu’ din urmă”, o luă Xenon în braţe.

„Ce fericiţi sunt omuleţii ăştia”, veniră Ami şi Camelia la mine. „Îhî! Se topesc unul în altul ca ceara pe faţa de masă…” Le-am lăsat pe fete în contemplarea viitorilor însurăţei cu acte şi, când am vrut să mă duc către NFS, m-am izbit lateral de singurul autobuz care a intrat vreodată în parcarea de la Polivalentă: treisuteşaişoptu’ Ilenei! „Băi, tătuţule, puneţi, boalii, nişte semnalizatoare, să ştie omu’ ce-l loveşte”, râsei eu la imensul specimen. „Mă, aşa trebuie la tine dacă nu uiţi pe unde mergi!” I-aş fi zis ceva de dulce, da’ mi-am reamintit că are o mână de pot să-mi fac cască antiglonţ din ea, aşa că i-am zâmbit convingător. „Deci, măi, i-am luat IR lu’ soţia mea!”, continuă el fericit. „Cred că trebe să-mi traduci din limba aia a matale”, râsei. „Deci, nu, măi, e ca la tine, în româneşte: IR este Inel de Recunoaştere, măi!” „De Recunoaştere?”, mă nedumerii eu. „Da, măi, iote!”, făcu el şi-mi scoase dintr-un buzunar imens un inel luminos. Pfaaa! Toată parcarea s-a luminat, iar când îl mişca, aşa, ziceai că însuşi Farul din Alexandria nimerise la noi, acolo! „Mă!”, făcui eu tăiat la sistole. „Ăla e diamant?” „Da’ ce crezi, măi, că e? Diodă electroluminiscentă?”, se burzului el. Ileana s-a ivit lângă el ca pisica lângă şoarecele prins în colţ şi a început să-l probeze pe toate degetele. De IR ziceam, nu de 368…

Am scăpat cu vechiul truc „Aici sunt, stai că vin!” şi m-am dus de lângă ei discret, dar sigur. Atunci l-am auzit pe Sharpe strigând în telefon: „Hai, bă, Zeule, ce draci faci? Ţi-ai pus ventuze cu buze? Nu ştii că e lansarea vestitului autor în parcare noastră?” După câteva minute, numai cât i-am salutat pe Laurenţiu, Pixel, Big2Shae şi jumătatea, Draco, Pepinno, BogdanG, ca să nu mai zic de preafeminina apariţie interpretată de însăşi Iulia, s-a ivit şi Zamolxis cu un personaj despre care n-am înţeles dacă e şefa, cea cu care sau cea despre care, prin urmare nu o voi menţiona până n-am date destule.

Ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat şi am dat drumul la tombola, cum ziceam, ce consta în 5 cărţi oferite ca premii felurite de către Editura ALL. Premiile au fost următoarele: „PiPi”, „DWCC”, „CCL”, „Excelent/ţ/ă” şi „Puliţăr”. Master of Ceremony a fost însuşi iubitul nostru Vaxxilian, mie revenindu-mi rolul de Roata Norocului. Aşa că i-am extras pe Camelia, Salex, Xenon, personajul care venise cu Zamolxis, da’ am zis că nu-l menţionez şi, surpriza emisiunii, însuşi Zamolxis! Ne-am veselit îngrozitor, am făcut poze şi am dat-o iar pe ceai, seminţe şi bârfe diverse.

Lumea începea să se retragă pe la casele lor sau ale altora, atunci când s-a făcut zărit Steph cu o frumuseţe recentă. Mă rog, recentă era pentru mine, care-l văd pe Steph o dată la cincinal, nu că aş vrea săl văd mai des, între noi fie vorba, he-he!
Când am simţit că frigul de la tălpi mi se urcă înspre zone mai erogene, am zis că e momentul să pup audienţa şi să mă retrag către paturi mai calde.

Ce să mai zic, că parcă am rămas făr’ de cuvinte… Există şi un filmuleţ pe Youtube, graţie dragului pretenar Viper.
Mulţumiri nenumărate Mădălinei, lui Viper şi, mai ales, maestrului Sharpe aka Florin Biolan pentru supermomentele încătuşate-n imagini.
Prieteni, vă mulţumesc din adâncul fiinţei, a fost încă o seară de neuitat! Cu cât mergem înainte, cu atât e mai bine! Mă consider norocos, sunt fericit, onorat şi mândru că am prieteni ca voi.
Vă pup, vă îmbrăţişez pe toţi şi mă înclin!