Legenda începe în podul casei

Întotdeauna mi-am dorit să trăiesc în perioada cavalerilor, iar pe templieri i-am iubit de-a dreptul. Cred că, urmărind teoria sufletului veşnic călător prin trupuri efemere, sufletul meu păstrează în adâncurile sale o parte foarte vie adusă tocmai din acele vremuri.
Povestea începe acum mulţi ani, când eram puiandru şi scotoceam prin podul casei bătrâneşti a bunicilor mei. Într-un colţ plin de pânze de păianjen zăcea uitat un cufăr mic, din lemn de nuc, cu încuietoare de piele. Avea o cruce deosebită încrustată pe capac. În jurul încuietorii sub formă de cruce, ca un sigiliu, meşterul din vechime sculptase artistic următoarele cuvinte: “In hoc signo vinces”. Inima voia să-mi sară din piept, parcă, în momentul când am ridicat capacul şi am scos dinăuntru zece suluri de piele, având pe margini modele geometrice şi florale frumos colorate. În colţul din dreapta sus, fiecare pergament avea desenaţi trei cavaleri călare, cu o sabie deasupra lor. Scrisul îmi părea a fi asemănător cu ce văzusem la biserică, în cărţile sfinte ale părintelui Seleniu.

Nu am desfăcut decât vreo patru-cinci, erau tare frumoase şi toate aveau cei trei cavaleri desenaţi în colţul foii de piele. Le-am pus la loc şi mi-a încolţit ideea să mă duc cu ele la părintele Seleniu, poate avea vreo idee despre ce era scris pe ele.
Părintele a fost extrem de bucuros că l-am solicitat în desluşirea problemei, el însuşi fiind un mare pasionat de astfel de artefacte. Din acel moment nu m-am dezlipit de el trei săptămâni! Slavă Domnului că eram în vacanţa de vară şi nici el nu avea treabă prea multă cu biserica, lăsându-l mai mult pe nea Foişor, dascălul.

Şi acum ţin minte prima întâlnire cu părintele când, cu o lupă în mâna stângă, după ce a cercetat una dintre foi, a murmurat ceva pe limba lor, a popilor, şi s-a întors către mine cu faţa inundată de fericire: “Băiatul meu, înscrisurile sunt în slavona veche şi reprezintă însemnările lui Grigorie Ţomanap Cronicarul despre faptele a trei cavaleri templieri care au trăit pe meleagurile noastre.” A oftat uşor şi s-a întors către alt sul de piele. După ce le-a studiat cu atenţie, le-a pus în ordinea pe care i-au spus-o înscrisurile şi, târziu, în noapte, mi-a şoptit marea taină: “Băiatul meu, ceea ce ai descoperit tu în podul casei este “Cronica Sabiei Domnului sau Faptele ascunse ale celor trei cavaleri templieri din Carpathia”. A doua zi m-a trimis la farmacie, la doamna Beladona, să cumpăr mănuşi chirurgicale. “Nu trebuie să pângărim culorile şi înscrisul cu atingerea noastră, băiatul meu”, mi-a explicat el, în timp ce umbla cu foile de piele de parcă i-ar fi fost frică să nu le spargă.

Nopţi la rând şi zile în şir, părintele Seleniu a studiat foile cu însemnările lui Grigorie Ţomanap Cronicarul, iar eu, fascinat, îmi notam tot-tot pe caiete dictando de 48 de file. Am umplut cinci caiete cu însemnări despre aventurile celor trei templieri români. La sfârşit, părintele Seleniu mi-a înapoiat preţiosul cufăr şi mi-a mărturisit că a fost cea mai frumoasă şi mai valoroasă lectură pe care a avut-o vreodată şi că-i mulţumeşte lui Dumnezeu că a avut şansa să ţină sub ochi un asemenea artefact. Uite-aşa mi-am ocupat toată vacanţa de vară din acel an, recitind caietele şi deschizând din când în când cufărul dosit în şifonier, sub un maldăr de tricouri.

Ani de zile am stat în cumpănă dacă să povestesc au ba ceea ce grăia documentul lui Grigorie Ţomanap Cronicarul, dar mi-a fost teamă că nu o să am puterea să redau faptele celor trei templieri români la adevărata lor valoare şi savoare.
Vremea a trecut, cufărul a rămas ascuns în podul casei, într-un colţ, iar caietele aşezate undeva, în bibliotecă. Încet, încet peste toate cele ce-am aflat cu părintele Seleniu s-a aşternut uitarea.

Acum câţiva ani, într-un concediu, am redescoperit caietele ce căzuseră după cărţile din bibliotecă. Apoi mi-am amintit de preţiosul cufărul. L-am găsit aşteptându-mă în locul unde-l lăsasem cu ani în urmă şi în lumina mistică din podul casei. În compania a trei porumbei şi patru vrăbii, am admirat îndelung preţioasele foi de piele. La scurt timp am început să am, cu o periodicitate agasantă, acelaşi vis. Se făcea că alergam călare pe un drum ce şerpuia printre dealuri înverzite şi dădeam într-o localitate al cărei nume nu-mi era cunoscut. O biserică uriaşă se ridica pe o culme exact în centrul aşezării. Paşii m-au purtat la hanul de sub zidurile bisericii, unde am fost întâmpinat de un călugăr care-şi spunea Grigorie. Avea vorba domoală şi cuvintele-i ascundeau o anume vrajă. Simţeam că mă cuprinde o dulce letargie numai când îl ascultam.Când a fost vremea să plec, călugărul mi-a spus: “Cufărul, să aduci cufărul la locul lui, aici e locul lui, la Biertan”. Cuvintele astea îmi sunau în cap mult după ce mă trezeam din vis.

Astfel s-a făcut că drumurile m-au purtat la Biertan, la faimoasa biserică-cetate. Acolo am întâlnit un călugăr bătrân-bătrân, care părea desprins din vremurile scrise în “Cronica Sabiei Domnului”. Ştia o mulţime despre istoria bisericii săseşti, despre oamenii locului şi, surpriză mare, despre templieri. Vorba îi era domoală şi moale ca blana unei mâţe care ţi se unduieşte sub palmă. “Ştii”, îmi spuse la un moment dat privind la turnul dinspre intrare, “puţini au ştiinţă despre o cronică pierdută acum multă vreme, scrisă de un cronicar de pe meleagurile tale, dar şi mai puţini au citit-o.” Am simţit că mi se scurge tot sângele din mine. Călugărul mi-a observat paloarea din chip şi emoţia din suflet şi a continuat: “Ştii despre ce şi cine vorbesc, nu?”. I-am arătat cufărul cu sulurile de piele şi l-a apucat cu mâini fremătânde, strângându-l la piept. “A ajuns acolo de unde a plecat în urmă cu multe veacuri…”

L-am ajutat să se ridice de pe băncuţa de lemn şi ne-am îndreptat cu paşi rari către o uşă mică, dintr-o latură a bisericii. “Aci se sfârşesc temerile tale, tinere. Mergi cu Dumnezeu şi aşterne pe hârtie ceea ce ai desluşit în Cronică. După ce termini, revino pe-aici.” Şi-a plecat capul dalb, mi-a strâns uşor mâna şi a dispărut pe uşa de lemn cu arcadă gotică. Ceva mi-a atras atenţia la mânerul uşii. În jurul încuietorii sub formă de cruce, ca un sigiliu, era un înscris atât de cunoscut mie: “In hoc signo vinces”.
În seara aceea am început să scriu cartea despre faptele templierilor români, fără de care istoria pe care o ştim azi ar fi fost cu totul şi cu totul altfel.

Sufocat şi scos adesea din ritm din cauza năvălirii cotidianului, mărturiseam cuiva drag: “Abia aştept s-o termin, ca să m-apuc s-o citesc!”.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*