În urmă cu câteva zile, am constatat plăcuta şi neasemuita surpriză de a fi fost publicat în Revista “Luceafărul” cu un capitol din încă neterminata “Amintiri neconforme”. Citiţi, deci, “Cartofii, porumbul şi alte boabe”.
Şcoala Militară a dat o altă dimensiune noţiunii de „practică agricolă”. Eram familiarizat din fragedă pruncie cu termenul, de pe vremea când alergam fetele pe coclaurile nehoiene, pretinzând că adunăm prune, ori din perioada Liceului Militar, la adunat de struguri ori mere. Da’ astea-s alte poveşti…
Practica din Şcoala Militară mi-a făcut cunoştinţă cu un domeniu mult mai vast, anume culesul cartofilor. Când vă zic „vast”, nu vă gândiţi la diversitatea soiurilor ori a complexităţii muncii, ci la nesfârşitele rânduri de adunat, cuprinse în câmpurile cartofice care se întindeau cât vedeai cu ochii pe ambele părţi ale drumului către Buzău, din cadrul minunatei aşezări multiseculare Prejmer.
Am prestat agricultură vreo două luni jumate, de la căldura plăcută din septembrie până când zăpada ne-a ajuns la genunchi şi a trebuit să ne întoarcem la cursuri. Ne bucuram să mergem oriunde, oricât de mult, departe de insipidele cursuri de Volhov (o mare şi rusească rachetă antiaeriană), ale cărei scheme electrice se întindeau pe zeci de metri, infamele „cearceafuri”, pentru cei ce au trăit calvarul.
Eram încazarmaţi într-o fermă din localitate, cu specific boavicol, în sensul că, pe lângă cele zece vaci, avea şi câteva sute de orătănii, compuse din găini şi raţe. Dormeam într-un corp de clădire cu patru etaje, în duplexuri de câte şase paturi pe cameră. Până să intrăm în cele două camere, treceam printr-un hol unde ne lăsam împuţiciunile de bocanci, combinezoanele negre cu glugă şi uniformele, toate frumos rânduite pe nişte rafturi.
Programul era acelaşi, zi de zi, cu deşteptare la 6, înviorare, program de spălător, mic dejun cu ceai cu bromură, încărcare în bou-vagonul ataşat la un tractor şi mers pe câmpurile pline cu kilometri de legume subterane.
Ajunşi pe arie, făceam echipe de câte doi şi, după ce trecea un tractor cu un utilaj de răscolit cartofii din glie, ne apucam să-i adunăm frumos în săcoţei de plasă. Evident, aveam de realizat normă zilnică de saci, notată atent de locotenentul Orcăru’, un dobitoc de 36 de ani, care anul ăla terminase şcoala de ofiţeri antiaerieni.
În jur de unşpe ni se dădea o gustare compusă dintr-o felie de pâine cu pateu ori margarină cu magiun, iar pe la două-trei, venea o maşină de la fermă şi băgam o gamelă cu ciorbă, o farfurie metalică de felu’ doi şi un sfert de pâine neagră.
Având tabloul prezentat, oricât v-aţi chinui cu privirea, nu veţi reuşi să găsiţi vreun veceu ori un loc de refugiu pentru situaţii fiziologice neprevăzute. Plus că, din cauza combinezoanelor, chiar şi un simplu pişat devenea o înşiruire de mai multe operaţii.
Într-una din zile, după un prânz norocos cu ciorbă de cartofi şi o incomparabilă iahnie de fasole executată la cazan, eu, partenerul meu de rând, Bivolu’, un tip mare, blajin şi sucevean, plus alţi patru aleatori am fost aleşi să finalizăm de cules o parcelă cu porumb aflată la câţiva kilometri. Ne-am aruncat într-o basculantă şi într-un sfert de oră descălecam pe o parcelă care ne aştepta s-o dezvirginăm de ştiuleţi. Eheee, culesul de porumb îţi oferă intimitate şi a fost pentru prima oară când puteam să ne uşurăm fără să mai strige douăj’ de proşti: „Tovarăşu’ locotenent, uitaţi, se pişă pe producţie”. Iar bou’ de Orcăru’ te pricopsea în carneţel cu liniuţe negative, care contau al dracu’ de tare la permisii şi învoiri.
Cu puţin timp înainte de a părăsi respectiva parcelă, Bivolu’ i-a aruncat unuia dintre băieţi dacă nu poate să-i împrumute batista regulamentară, pentru că nu are hârtie, dar are oareşce nevoi. Trimis cu sete la origini, Bivolu’ a râs condescendent şi şi-a ascuns fizicul imens printre porumbi.
În sfârşit, am plecat de-acolo, am ajuns la eterna zonă cu cartofi şi s-a făcut de asfinţit, momentul multaşteptat de întoarcere la fermă.
Acuma, de ceva vreme, mă urmărea în nări un suav miros de căcat, dar tot îmi spuneam că mi se pare. Senzaţia mi s-a accentuat în remorca-vagon care ne ducea la fermă. „Bă, care mă-ta l-ai omorât, bă?”, se iscau voci din mulţimea înghesuită în remorcă, ceea ce-mi confirma faptul că simţul meu olfactiv încă era în parametri.
Ajunşi în cameră, parcă se manifesta şi mai abitir. Ne-am uitat pe tălpile bocancilor, înăuntru, pe pantaloni, dar degeaba! Nici măcar după programul de spălător senzaţia nu a dispărut.
Ceilalţi păreau că s-au împăcat precum ciobănaşul mioritic şi se pregăteau de culcare. „Bă, io am văzut că viaţa aicea-i de căcat, da’ nu mă aşteptam să miroasă în halul ăsta!”, am exclamat şi am pornit-o conştiincios pe urma mirosului. Am luat din nou la rând uniformele, şosetele, bocancii, dar parcă mirosul se întărea la unul dintre combinezoanele de pe hol. Apropiindu-mă mai cu atenţie de subiect, m-a trăsnit decisiv o revelaţie: „Bă, Bivole, futu-ţi gâtu’ mă-tii, te-ai căcat în glugă!”.
