Fragmente

DAMASC, SIRIA

Am stat vreo două zile la Damasc, nu departe de zidurile vechiului oraş, iar meritul de a rămâne cu multe imagini frumoase din cea mai „bătrână“ aşezare de pe planetă a aparţinut în totalitate băieţilor de la handling, foarte inimoşi, binevoitori şi dornici să ne arate cât mai multe în puţinul timp avut la dipoziţie.
După ce ne-am cazat, ni s-a propus o masă la un restaurant unde se serveau specialităţi locale, situat în cea mai nouă parte a oraşului.
Era puţin trecut de şapte seara, iar panorama de pe înălţimile Muntelui Qassiun ne-a lăsat fără prea multe cuvinte. La picioarele noastre, milenara aşezare îşi etala luminile ca pe nişte preţioase comori păstrate în taină şi scoase la iveală sub adăpostul nopţii. Diamante, smaralde şi rubine se întindeau cât vedeai cu ochii. Din loc în loc străluceau safirele reprezentate de luminile verzi ale minaretelor. Acestea marcau locul a vreo două sute de moschei, mai puţin de jumătate fiind încă funcţionale. Era locul perfect de întâlnire şi promenadă al mulţimii de îndrăgostiţi ce stăteau îmbrăţişaţi sau păşeau mână-n mână pe aleile răspândite prin zonă. Şoseaua tăia muntele în două şi, după o suită de urcuşuri şi coborâşuri, se zăreau luminile oraşului nou, întins pe coline.

Restaurantul se găsea în mijlocul unui cartier select, cu vile mari, frumoase şi blocuri noi, cu arhitectură modernă. Abia am găsit un loc de parcare. Înăuntru era plin ochi, majoritatea tineri. Acordurile arăbeşti se împleteau cu râsetele şi suavele arome ale tutunului din narghilele, („şişa“, dacă vă mai aduceţi aminte de Cairo) prezente la toate mesele din local. Shaorma şi puiul umplut cu orez şi mirodenii au reprezentat o nebunie pentru papilele din dotare. Am încheiat masa cu o băutură răcoritoare dulce-acrişoară, pe bază de flori de Hibiscus. Argon îi zicea „carcadel“, că mai băuse el cu altă ocazie pe nu ştiu unde, prin Egipt şi cică regla tensiunea arterială. Prietenii noştri numeau băutura „carcade“, după numele arăbesc al plantei, dar l-au înţeles foarte bine pe Argon şi cu „l“-ul de la sfârşit.

Am ajuns la hotel ghiftuit şi fericit. Mă împrieteneam cu somnul, când o mulţime de tobe s-au dezlănţuit într-un sunet de mitralieră, făcându-mă să mă trezesc subit la realitate, cu mâinile încolăcite strâns de lustră. Mi-am pus inima la loc şi abia m-am scoborât din pat, că o porţie zdravănă de başi bine plasaţi sub podea era să mă dea cu capul de perete. Prind papucii care fugeau de nebuni prin cameră din cauza vibraţiilor şi ies afară. Ajung la recepţie, vecin cu năuceala: „Bă, sub camera mea e locul de repetiţii pentru orchestra de tobe şi contrabaşi a Damascului sau ce dracu’?“. De sub tejghea se ridică un arab ascuţit, cu papion roşu, elegant şi calm ca un majordom englez. „Sir“, cotcodăceşte el, „vă cerem multe scuze, dar la restaurantul «Greu de pronunţat în româneşte», deasupra căruia se află camera matale, are loc o nuntă.“ Citindu-mi pe faţă, continuă: „Din păcate, hotelul este plin şi nu avem posibilitatea să vă oferim altă cameră“. M-a lăsat precum curca ce priveşte, adânc, în lemne. Nu-mi venea să cred ce auzisem, dar ce opţiuni puteam să am? „Sir?“, îl aud p-ăla. Figura lui exprima clar: „Ai înţeles, bă, sau îţi repet până te prinzi, că n-am ce să-ţi fac?“.

Mulţumesc individului şi urc în cameră. Îmi fac loc printre tobe, başi şi ţambale, prind telefonul într-un colţ, că şi ăsta o tulise de pe noptieră, şi-l sun pe Argon. „Bă“, zic, „e urgie! Hai să ne vedem la bar, că nu mai pot!“ „Da’ ce s-aude la tine-n cameră, dai chef, ha?“, zice ăsta. „Te pun eu la curent în cinci minute!“
Barul se afla în dreapta recepţiei, la etaj. Relativ intim, nu prea mare, dotat corespunzător cu sute de sticle şi o lumină stând să moară, avea tot ce trebuia ca să mă facă să uit de uraganul de sub camera mea. Un ceas de perete se exprima la oră printr-o ceaţă fină de fum cu miros de ambrozie.

Tragem o privire de cunoscători şi ne luăm o măsuţă în primire. „Auzi, mă, ai băut tequila vreodată?“, îl întreb pe Argon. Răspunsul negativ al partenerului meu m-a făcut să pocnesc uşor din degete. S-a înfiinţat „garsonul“ precum „Road Runner“ şi-i comand elegant „two tequilas for the beginning“. „Cu lămâie?“, întreabă tipul. Eu, „conaisseur“: „Evident! Să nu uiţi sarea!“. Al dracu’, cu cine credea că are de-a face? Acuma, fie vorba-ntre noi, nici eu nu mai băusem aşa ceva, da’ văzusem destule filme.

Lumina difuză îşi făcea loc printre mese, într-un colţ un tinerel chinuia din greu un pian, iar o dizeuză de origine slavă înnoda coada pisicii cu o piesă de-a lui Whitney Houston, „I always will love you“. Aveam mari dubii că cineva ar sta cu ea dacă avea proasta inspiraţie să-i cânte treaba asta, mai ales în engleză, dar, na! La cum arăta, merita să o chinuie talentul, iar ea, la rându-i, să ne sugrume la timpane. Amestecând astea cu muzica arăbească de la restaurantul de sus am hotărât că ar trebui ceva mai mult decât tequila. Aveam destul timp…
Apare băiatul cu nişte alune, felii de morcovi, castraveţi, lămâie, sare şi două chestii mici, cărora cu greu puteai să le spui pahare. Păi de-astea puteam să beau vreo douăzeci, să mă ia, naibii, somnul şi să nu mai aud nunta de sub patul meu!

După apariţia „garsonului“ cu chestiile legumicole, începusem să mă îndoiesc de ceea ce văzusem prin filme. „Ia spune, maestro, cum se bea asta, că păhărelele astea parcă-s candele de pus la icoană“, îmi zgândăreşte Argon universul cunoaşterii. „Priveşte şi reţine!“ Cu aerul unui profesor ce demonstrează de ce gravitaţia e de sus în jos, presar un praf de sare pe mâna stângă, arunc păhărelul pe gât, iau lămâia între dinţi şi dau o limbă la dâra de sare. S-au amestecat puţin gusturile, da’ impresia a fost bună, că Argon a rămas o secundă în admiraţie. „Garsonul“ ne urmărea cu coada ochiului şi, probabil, lămurindu-se că ştim să dăm limbi la sare, se înfiinţează instantaneu la masa noastră şi ciripeşte: „Another shot?“. „Of course!“, i-o arunc eu degajat. Ceea ce s-a şi produs în următoarele trei minute.
I-am dat cu „replay“ de câteva ori, cred că de vreo 4-5, încercând de fiecare dată altă schemă, să nu ne plictisim nici noi, nici „garsonul“ care, sătul de dizeuză şi lipsit de alţi clienţi, ne sorbea gesturile.

După ce m-am plictisit de lins sare, ronţăit morcovi şi supt lămâi cu ţuică de cactus, am dat o tură pe la bar, aşa, pentru vizionare. Dintre sutele de etichete aflate la prezentare mi-a sărit în ochi bătrânul Jack Daniel’s. „American style?“, întreabă sirianul. „Yeap!“, răspund eu indubitabil. După încă vreo trei „American style“, ne-am oprit pentru că nu mai eram siguri dacă nimerim uşile liftului. Am pupat-o din ochi pe dizeuza leşinată pe pian şi m-am cărat în cameră. Rezultatul a fost cel aşteptat. După şedinţa de lichide arzătoare de microbi, cred că puteam să dorm şi-n toba mare.
Am făcut ochi pe la ora opt şi-am tras o privire pe geam. S-a făcut ziuă şi-n mintea mea când mă întrebam oare ce-or fi luminiţele de pe dealul pe care-l văzusem cu o seară înainte. Oraşul îşi întindea construcţiile până pe la jumătatea Muntelui Qassiun, ce îmbrăţişa cu crestele sale tocite de vremi partea de nord a Damascului.

Un ghid găsit pe noptieră mă lămurea despre clădirile de la poalele povârnişului. Acestea îşi trăgeau rădăcinile încă din secolul al XI-lea când refugiaţii din Ierusalim şi-au găsit adăpostul aici, în urma cuceririi Oraşului Sfânt de către cruciaţi. Începând cu secolul al XIX-lea, aşezările din jurul Damascului s-au întins pe versantul sudic al Jabal Qassiun, formând acum priveliştea unică pe care nu încetam s-o admir.
Pe la 10:00 ne-am întâlnit cu băieţii de la handling pentru a merge în excursia de care vorbisem în seara precedentă.
Oraşul vechi se află pe malul sudic al râului Barada. Era înconjurat de un zid de apărare ridicat de către romani şi reconstruit periodic în secolele ce au urmat. Porţiuni mici din zid am întâlnit şi-n drumul nostru către Moscheea Omayad şi chiar am trecut pe lângă una dintre cele şapte porţi ale oraşului, Bab Al Faraj (Poarta Mântuirii). Din vechiul zid roman, cea mai bine porţiune conservată se află între Bab as Salama (Poarta Păcii), aflată în nordul oraşului vechi şi Bab Toma (Poarta lui Toma), în partea de nord-est.

Am făcut dreapta pe o străduţă îngustă, perpendiculară pe cea pe care venisem şi am întâlnit zidurile unei vechi fortificaţii. Eram extaziat! Tocmai făcusem cunoştinţă cu vechea fortăreaţă a Damascului, ce-şi înălţa turnurile crenelate la câţiva metri deasupra caselor din jur. Aceasta a fost şi a rămas singura fortăreaţă din Siria construită chiar în inima oraşului şi nu pe înălţimile din jurul lui, unul dintre băieţi recitând din memorie ca fiind ridicată prin anul 1078. O sută şi ceva de ani mai târziu a fost demolată şi reconstruită pentru a fi utilată corespunzător cu evoluţia artei războiului. În vremea cruciadelor fusese folosită ca reşedinţă de legendarii lideri arabi Nureddin şi Saladin, ulterior reprezentând principala ţintă a atacurilor tătare şi mongole. Am fost pe deplin impresionat de câte ştiau băieţii, suspectându-i de faptul că lucrau şi ca ghizi pe la vreo agenţie de turism.

Lăsând în urmă secularele ziduri, am pătruns pe altă străduţă, poate mai îngustă decât precedenta, dar la fel de animată şi de plină de viaţă. Aveam să constat ulterior că pe tot cuprinsul oraşului întâlneşti câte o dovadă a zecilor de civilizaţii care s-au perindat de-a lungul mileniilor peste aceste locuri. Mulţimea de oameni, aromele, miile de culori, forfota şi gălăgia te făceau să simţi realmente pulsul acestui magnific oraş-muzeu, locuit de peste cinci mii de ani, conform plăcuţelor de ceramică descoperite la Ebla, iar după spusele „ghizilor“ noştri, recentele săpături de la Tall Ramad, din apropierea capitalei, împingeau vârsta oraşului până spre mileniile 8-10 dinainte de Hristos!
Fără să bag de seamă, strecurându-ne prin marea de oameni, am ajuns la porţile celebrei Moschei Omayad, construcţie care a devenit ulterior un model pentru arhitectura moscheelor construite în întreaga lume islamică. După ce am fost atenţionaţi să avem grijă la hoţii de buzunare, ne-am descălţat, am luat pantofii cu noi şi am păşit cu adâncă emoţie pe locul care mii de ani fusese sfânt pentru armeni, romani, creştini şi arabi.

În stânga intrării de nord a complexului Marii Moschei, într-o mică, dar încântătoare grădină, se află mausoleul celui considerat a fi fost cel mai puternic şi mai generos lider pe care l-a avut lumea musulmană, Saladin. Interiorul este splendid decorat cu marmură policromă şi mozaicuri absolut fermecătoare în modele şi culori. În mijloc se găsesc două sarcofage: unul lucrat în marmură, donat de împăratul german Wilhelm al II-lea, şi unul din lemn, în care se pare că odihnesc rămăşiţele marelui conducător.
Saladin a fost cel care a recucerit Ierusalimul şi l-a învins pe Richard Inimă de Leu în ultima cruciadă. Legenda spune că, dând dovadă de respect şi cavalerism, Saladin a trimis apă şi fructe pentru armata creştină rămasă fără merinde şi doi cai în locul celui pierdut de Richard, ba chiar şi medicul personal atunci când liderul cruciat a fost bolnav. „În generozitatea lui fără margini“, mi-a spus unul dintre băieţi, „Saladin nu a păstrat bani pentru sine, iar când a trebuit să fie înmormântat, i-au făcut sicriul ăsta de lemn, deoarece vistieria era aproape goală.“

Am părăsit cutremurat mormântul întemeietorului dinastiei Ayubizilor, probabil unul dintre cele mai vizitate din lume, şi am păşit în enorma curte interioară a Moscheii Omayad. Oriunde întorceai capul întâlneai picturi, mozaicuri şi arabescuri care-ţi tăiau respiraţia. Este aproape imposibil să descriu atâta frumuseţe adunată într-un singur loc!
Dintre cele trei cupole din interiorul curţii, cea mai frumoasă în decoraţiuni şi arhitectură este cea din stânga, cupola Al-Khaznah (Vistieriei).

Încântătoare arcade de piatră înconjurau curtea într-o perfectă armonie arhitecturală. Contemplam înmărmurit de plăcere şi emoţie măiestria cu care artiştii vremii se întrecuseră în a acoperi enorma suprafaţă cu infinit de frumoase mozaicuri, reprezentând grădini paradiziace, palate, râuri, copaci şi scene din natură.
În faţa mea se ridica impunătoarea cupolă gri-albăstruie a Domului Al Nasr (Vulturului), străjuit de maiestuoasele siluete ale minaretelor: în stânga de cel al lui Iisus şi-n dreapta de Minaretul Quait Bey. În spate se înălţa cel mai vechi minaret, numit Al-Arous (Miresii). Cele trei minarete constituie o altă caracteristică a arhitecturii unice a moscheii, fiecare fiind diferit renovat pe timpul ocupaţiei oraşului de către aiubizi, mameluci şi otomani.

Făceam fotografii întruna. Eram mai rău decât grupul de turişti cu ochii oblici care tocmai ajunseseră lângă mine cu aparatele foto puse pe foc automat. Ghidul vorbitor de engleză le povestea că Al Walid, un calif omayad, a decis, pe la începutul secolului al VIII-lea după Hristos, să înalţe pe locul unde se afla Biserica Sf. Ioan o moschee cum nu se mai văzuse până atunci. În acest sens, el a negociat cu reprezentanţii comunităţii creştine să le construiască o biserică şi să le ofere loc pentru construirea altor câteva. Odată acceptul primit, construcţia impunătorului aşezământ a durat zece ani şi a costat peste unsprezece milioane de dinari în aur.

Uriaşa sală de rugăciune te încânta cu superbele vitralii, mozaicuri şi picturi. Zeci de coloane de marmură, aliniate pe două rânduri, sprijineau în magnifice bolţi tavanul aflat la vreo 15 metri înălţime. De la pereţi până la arcade şi tavane, totul se împletea în filigranul complicatelor şi viu coloratelor arabescuri care ascundeau talentul, priceperea şi munca sutelor de artişti, arhitecţi, sculptori, dulgheri, tâmplari, zidari care au participat la ridicarea şi decorarea minunatului edificiu. Grandioasa încăpere găzduieşte un mausoleu construit în acelaşi spirit arhitectural ca şi întreaga moschee. În interiorul mausoleului, venerat atât de creştini, cât şi de musulmani, se află mormântul care conţine capului Sfântului Ioan Botezătorul. Se pare că acesta a fost descoperit în urmă cu sute de ani, pe vremea când se începuse construcţia moscheii.

Am părăsit plin de veneraţie multisecularul lăcaş de cult şi abia atunci l-am auzit pe Argon, ce turuia de ceva vreme că i se cam făcuse foame.
Cum am ieşit din moschee am dat cu nasul în alt loc magnific, celebra piaţă Al Hamidieh. Uriaşul bazar poartă numele sultanului otoman Abdul Hamid, care l-a ridicat în 1863 peste vechiul şanţ cu apă şi tranşeele de apărare ce încojurau pe vremuri fortăreaţa Damascului.
Furnicarul de oameni parcă se înteţise, semn că deja se făcuse amiază. Păşeam într-o lume stranie, colorată, mirosind încântător a mirodenii şi eram înconjurat de semiîntunericul cald datorat vechii bolte de fier care acoperea întreaga piaţă.
Colorata şi diversificata marfă, în bogăţia ofertei, năvălea pur şi simplu din sutele de magazinaşe pe tarabele de afară sau chiar pe pavajul din faţă. Se vindea orice, începând cu obiecte de îmbrăcăminte şi produse alimentare până la splendide şi fine brocarturi, mozaicuri, bijuterii şi alte obiecte din cupru încrustat cu argint. Totul era lucrat cu multă migală şi pricepere.

Bolta de fier, plină de găurele prin care o lumină palidă, din alt veac, se prelingea peste mulţime, urmărea şirul sutelor de metri pe care se întindea piaţa, de la Moscheea Omayad, până la Strada Al Nasr, în arealul cunoscut de locuitorii Damascului drept Bab Al Barid.
În cele vreo două ore petrecute în enormul bazar, nu am încetat nici o clipă să savurez aromele orientale ce pluteau în aer, de la mirosul tipic de shaorma şi aromele de mirodenii care se ridicau de pe tarabele pline cu grămezi de boia, piper măcinat, cuişoare, scorţişoară sau smirnă şi până la finele arome din Îndepărtatul Orient, ce pluteau în firicele vineţii, de fum, din beţigaşe sau candele arzând.
Trecând prin faţa unui mic anticariat, m-am oprit, preţ de o secundă, atras fiind de un bătrânel cu barba imaculat de albă, foarte absorbit în munca asupra căreia era aplecat. Lega o carte cu litere aurite, caligrafiate în acelaşi stil migălos pe care-l zărisem peste tot în acea zi. „Sunt copleşit de toate câte le-am vazut!“, exclam eu către Hassan, unul dintre băieţii noştri. „Şi tare mult mi-aş dori să vă pot înţelege «şerpişorii» cu care scrieţi“, am continuat eu atent la ce face bătrânul. „Timp să ai, pentru că restul e simplu“, râse Hassan. „Ştiai că lângă Latakia“, continuă el, „au fost descoperite nişte plăcuţe cu caractere cuneiforme, nu «şerpişori» ca ăştia, despre care se crede că ar fi însăşi rădăcina scrisului în istoria omenirii, dacă nu unul dintre cele mai vechi alfabete?“ Nu am mai apucat să-i dau vreun răspuns, pentru că cele două stewardese ale noastre şi cu Argon începuseră să se panicheze, nemaivăzându-mă în spatele lor. Nici nu era greu să te pierzi în imensitatea a ceea ce reprezenta cea mai mare piaţă din Damasc, Souq Al Hamidieh.

Nu ne-am dat seama când au trecut orele şi am ajuns la capătul pieţei, urmând ca de-acolo să fim duşi la un magazin cu articole sportive, la dorinţa expresă a fetelor. Aşa am ajuns la un „shop“ adevărat, doldora de Adidas, Nike, Puma şi altele ca ele, cu preţuri până-n 20-30 de dolari. În depărtare, pe o culme, se desfăşurau zidurile reşedinţei prezidenţiale.
Am reuşit, „finally“, să ajungem la hotel când începuse să se întunece, minunându-ne cât de repede trecuse ziua.
Datorită faptului că la ăştia nunta ţine mult mai multe zile decât la români, l-am sunat pe Argon să refacem traseul şi acţiunea întreprinse cu o seară în urmă.

Barul era la fel de gol, iar tipa se băgase din nou să tragă cotoiul de coaie. De această dată aborda chestii de-ale lui Celine din „Titanic“, de-mi venea s-o strâng de coardele din gâtu’ mamii ei, cu cine i-a zis că ştie să cânte! Ăla de la pian avea aceeaşi ţigară cu scrumul nescuturat de ieri şi mă încerca sentimentul să cred că ori avea auzul mort, ori urma tratament cu Xanax şi alte Extraverale mai puternice.
„Garsonul“ nostru s-a înviorat la fizionomie în momentul când ne-a zărit şi parcă abia aştepta să se desprindă din minunatul decor cu sute de sticle. „Bă, ăstuia i-au luat toate obiectele ascuţite din bar şi-l caută zilnic de otravă, cred“, fac eu către Argon. „De ce?“, se miră ăsta. „Nu o mai găseam pe tanti cântătoarea p-aci“, zic. „N-ai văzut ce ură pe meclă avea înainte să ne vadă şi cum i s-au împrietenit muşchii feţei când ne-a identificat?“

Tipul se înfiinţează la masa noastră zâmbitor şi întreabă politicos: „As usual?“. „As usual, bă, tătuţule!“, îi arunc şi au început să apară pe masă alunele, morcovii, castraveţii şi „shot“-urile de tequila.
La cel de-al cincilea şi ultimul rând de tequila s-a produs surpriza emisiunii. Cu mişcări de panteră în călduri, dizeuza a venit la masa noastră şi, în aceeaşi engleză cu accente slave, m-a întrebat: „Chen iu uofăr mi ă drinc?“. Aproape că gravitaţia mi-a învins mâna care ţinea păhărelul, iar pe Argon l-am văzut cum rămăsese, într-o subită înţepenire, cu limba pe dâra de sare din podul palmei. M-am uitat bănuitor către pianist, dar acesta se volatilizase cu tot cu ţigară. Am invitat-o să stea lângă noi, iar tipul de la bar a reînceput să facă drumuri. Până ne-am făcut noi numărul cu vreo două pahare de whisky, ea dăduse deja pe trompetă aproape juma’ de sticlă de vodcă Absolut.

Ne pregăteam pentru al treilea rând de whisky, când a urmat un alt moment de mare anvergură emoţională. Tanti „cea fără neam de voce“ l-a privit în ochi pe Argon şi, în timp ce clipea galeş la faţa din ce în ce mai lungă a ăstuia, a ciripit aproape ruseşte: „Uat iz ior rum nambăr?“. Moment în care s-a făcut din nou linişte între noi…
Mi-am dat rapid seama că şi Argon a înţeles întrebarea, după ce l-am văzut aplecat să-şi adune faţa dintre magnificele picioare ale brunetei chinuitoare de auzuri. Amândoi am fost luaţi pe nepregătite de modul de acţiune al gagicii, eu fiind convins că mă alege pe mine, iar Argon fiind convins că nu va fi el alesul, he-he! Aşa cum se prezentau lucrurile la acel moment, n-am mai ars-o mult pe la bar şi ne-am retras fiecare în camera lui, eu având sub mine petrecerea arăbească, iar Argon o superbă rusoaică ce poate ştia să facă altceva mult mai bine decât cânta.

Pe când începusesem să mă obişnuiesc să nu mai cad din pat din cauza vibraţiilor, sună telefonul şi-l aud pe Argon îmbufnat că a ajuns cu aia în cameră, s-au dezbrăcat într-un iureş, da’ până a venit el de la duş tipa a adormit şi nici tunurile din Navarone nu puteau s-o trezească! Am scăpat telefonul de râs! Argon nu s-a lăsat până nu m-am dus la el în cameră s-o văd p-aia dormind.
Primul lucru pe care l-am zărit când am intrat a fost un posterior perfect, încununat cu picioare ce se terminau departe… Arăta trăsnet tipa, aşa că m-am lămurit pe deplin că nu avea nevoie de voce ca să cânte. „Ce dracu’ fac cu ea, bă?“, râdea Argon. „Doar n-o s-o dai afară, nu că ai avea pe cine, he-he! Las-o în somnul ei şi vezi dimineaţă care-i treaba.“
„Citind“ câte-o bere, am admirat-o amândoi preţ de vreun sfert de oră, dând note la diferite porţiuni de trup şi încercând-o pe alocuri să vedem dacă se poate trezi. Zadarnic! „Hai“, zic într-un târziu, „te las să dormi cu gagică-ta, mă duc să mă culc. Dacă se trezeşte, nu ezita să mă chemi să-ţi traduc, he-he!“ În drum spre săltăreaţa mea cameră, am întâlnit o maşină de lustruit pantofii, pe care am rezemat-o de uşa camerei lui Greuceanu.

Petrecerea cu „ia habibi“ nu a mai durat decât o oră şi jumătate, ceea ce a fost perfect, aşa reuşind să prind şi eu vreo trei ore de somn, până m-a sunat Argon. M-a surprins din nou cu aventurile lui non-sexuale. S-a trezit Nataşa şi s-a speriat ca dracu’ când l-a văzut p-ăsta în pat, lângă ea. A sărit în haine la fel de rapid cum se dădea Superman la costumu’ cu „S“ pe piept, a mai bălmăjit ceva şi dusă a fost. „Eh“, zic, „nu-i nimic, mă, cel puţin ai văzut-o şi cum arată, că de cântat ştiai, he-he! Poze ai făcut?“ „Ete, pe dreacu’, hai la masă!“, pufni Argon în receptor.

La micul dejun, ne-am întâlnit cu Greuceanu care înjura antologic. „Ai dracu’, au avut chef în hotel şi au greşit camera, bă, gâţii mamii lor! Când să deschid uşa, mi s-a părut că vine peste mine o maşină de lustruit pantofi! Chiar aşa era, bă! M-am speriat ca dracu’, fi-le-ar sămânţa să le fie!“

Am părăsit Damascul cu regretul că nu reuşisem să văd decât o mică parte din mulţimea comorilor pe care le păstrează de secole. Însă aveam sufletul plin de frumos, urmând să-mi împrospătez periodic amintirile cu mulţimea de poze din albumele pe care le păstrez cu sfinţenie.
Argon s-a jurat că nu va mai proceda niciodată ca un gentleman: „Întâi le fut şi p-orma le dezbrac! No?“.

***

DOHA, QATAR

Am aterizat în inima provinciei Al Dawhah, prima din cele zece provincii ale Qatarului, pe la ora trei după-amiaza, întâmpinaţi fiind de vreo 38 de grade. Pe „răcoarea“ asta a trebuit să mai stăm vreo oră şi jumătate până au venit omuleţii cu apă şi vidanjă.
Când să plecăm, suntem anunţaţi că trebuie să schimbăm poziţia avionului. Aşa am aflat că aeroportul este într-o primă fază de extindere, datorată nevoilor crescânde ale flotei naţionale. Până în 2008 ar trebui să fie gata să primească vreo 25 de milioane de călători anual, iar până în 2015 se va mai face ceva şi vor putea să-şi dubleze traficul de călători. Lucrul era dovedit şi de cele câteva hectare străbătute ca să ajungem la locul de parcare.

Ajungem, în sfârşit, la hotelul situat în plin centru comercial. Mă instalez frumos în cameră şi arunc ţoalele de pe trupu-mi fin, în ideea de a-l bucura cu un duş „resuscitant“ pe musculatura obosită. Boc-cioc-cioc! Cine dracu’ mă freacă taman acum? Deschid uşa un pic şi văd un nene bronzat cu un platou meseriaş cu fructe. Începe să ciripească ceva care conţinea şi complimente din partea hotelului. „Oau!“, zic. „Frumos din partea ta, dă-l la nen-tu să-i găsească locul.“ Ăla nu, că să-l pună el pe masă. „Bă“, zic, „dă-l încoace, las-o dracu’ de etichetă!“ Ori n-a înţeles, ori simţul datoriei era foarte dezvoltat la el, ori chiar voia să mă vadă-n curu’ gol, nu ştiu. Cert este că îmi pierd răbdarea, ies de după uşă şi-i zic: „Dă-mi-l, bă, mie, dă-l dracu’ de coş!“. Ăla se uită la mine ca trăsnit, bâiguie un „sorry“, lasă coşul la uşa mea şi dispare pe alta pe care scria „Authorized personnel only“. Am luat fructele, bileţelul adiacent şi mi-am văzut de treabă. La citirea biletului aveam să constat că, pe lângă fructe, mai aveam şi internet non-stop, moca.

După curăţenia trupească, am lins fructele, păstrând pe mai târziu banana, că auzisem de la Cinci Banane, în Cuba, cum că ar avea efecte de calmare a nervilor, stresului, constipaţiei şi altor chestiuni care se întâmplau prin cockpit. În plus, cică, mai creştea şi capacitatea de concentrare, he-he!

De la balcon aveam o superbă panoramă. Dincolo de Insula Palmierilor şi apele albastre ale Golfului Persic se conturau maiestuoasele şi modernele siluete ale unor clădiri ca-n reclamele cu maşini americane. Lăsarea întunericului a dezvăluit altă faţă, mai apropiată sufletului meu. Futuristele linii ale clădirilor erau înlocuite de contururi de lumină fluidă, care făcea să pulseze toată priveliştea ce se aşternea în faţa ochilor. Era de-a dreptul sublimă ţesătura multicoloră a oraşului care fremăta de viaţă oriunde te uitai, iar deasupra trona, în măreţia ei inegalabil de frumoasă, luna.

Împlineam vreo două ore de când îl sunam pe Sacâz. Am împlinit şi vreo zece minute de bătut la el în uşă când, cu faţa explodată şi ochii de curcă, a apărut. „Ai murit, mă?“ zic eu, năvălind în cameră. „Am dormit de-am rupt, să dea dracu’, n-am auzit nimic.“ Avea telefonul defect, iar cu auzul, ce să mai vorbim! A pus ceva pe el şi hai să vedem împrejurimile.
Când am ajuns la lift, mi-am dat seama că îmi rămăsese cheia pe masă. Am mers la recepţie şi am expus frumos problema. „Du-te sus“, zice un tip, „că vine cineva să-ţi deschidă.“

Un nene amabil îmi dă întâietate la lift, apăs pe 9, la care tipu’ zice pe româneşte: „Nouă?“. Eu, fără să realizez că se vorbise cu mine în limba respectivă: „Da, bă, p*lă, nouă!“. „Păi, eu ce-am zis?“, continuă ăla zâmbind. Rămân ca lovit de locomotivă şi îngaim: „Ştiţi româneşte?“. „Păi, na, sunt român!“, râde tipul. Omu’, cu mult bun-simţ, a dat-o că dacă-mi place hotelul, dacă sunt demult în Doha, mă rog, banalităţi de lift. Mă tot uitam să ajungă mai repede etajul cu pricina, să scap de penibil.

Am revenit în hol, iar Sacâz se conversa de zor cu Colesterol, Urgentu şi cele două fete însoţitoare de bord, Fiţe şi Penelopa. Nu mai ţin minte ce se discuta, ceva despre cum şi-a luat Urgentu adidaşi de fitness cu zece dolari. Se uită Colesterol la mine şi mă întreabă: „Auzi, unde e piscina?“. „Uite colo!“, îi arăt eu un panou cu săgeată. „Da’ sala?“ „Uite dincolo!“, fac eu semn în altă direcţie. Ăsta bagă un ochi, vede şi face pe ofuscatul: „Nu sala de mese, bă, aia de fitness!“. Aproape că m-a umflat râsul, dar am dat un răspuns negativ. „Că eu şi Urgentu ne-am luat adidaşi şi vrem să mergem la sală de mâine încolo“, continuă Colesterol mândru că luase hotărârea să treacă de la condiţia de legumă plină cu varză roşie, la o formă mai aerodinamică, de dovleac. Sacâz a dat un zâmbet mic, s-a uitat la mine şi mi-a bătut o pleoapă. „Noi n-avem nevoie de săli, că fetele astea ne plac aşa, cu investiţia asta cu tot, hî-hî!“, se bătu el mândru pe movila ce-i ţinea loc de burtă.

În stradă forfota era mult mai mare decât se vedea de sus, de la balcon. De-a lungul străzilor pline de maşini se aflau zeci de magazine ca la noi, la piaţă, doldora de chinezisme, aparate radio, prize, becuri, veioze, ochelari de soare, contrafăcături şi kitsch-uri, haine, electronice, electrocasnice, materiale textile şi o mulţime de comercianţi indieni, pakistanezi, nepalezi, srilankezi sau „bangladesheni“ (na!, că nu ştiu cum le zice la ăştia din Bangladesh). Din când în când mai apăreau şi cei cu ochii oblici, dar mai puţin cantitativ. Trotuarele erau şi ele pline de omuleţi slăbuţi şi tuciurii, din sudul Asiei. Era interesant: voci păsăreşti, arome orientale, firme strident luminate şi larmă, cât cuprinde. Mă simţeam de parcă m-aş fi întors la Karachi, singura diferenţă fiind că aici era ceva mai curat, iar canalele nu sunt la vedere. Citisem pe undeva că Doha e oraşul imigranţilor. Din cei aproape cinci sute de mii de locuitori, majoritatea sunt veniţi din alte ţări, iar localnicii au devenit minoritate.

Am căutat disperaţi o shaorma, ceva arăbesc, dar dădeam numai de restaurante cu picanterii indiene, mici, soioase şi insalubre. „Sacâz, vrei, mă, o ultimă chiftea d-aia?“, fac eu către coechipierul meu, în timp ce mă uitam la un pakistanez care se lăfăia cu mâinile printr-un morman de bucăţele ce aduceau, oarecum, cu puiul Shanghai. „Da’, bă“, râse ăsta, „mănânci aci şi mori acasă!“ Nu ne-am riscat.
Alimentarele aveau aceleaşi conserve, orezuri, banane, mere, măsline, la un preţ destul de românesc, mai puţin pâinea, care era destul de scumpă. După inventarul succint prin cele câteva alimentare întâlnite în drumul nostru către nicăieri, ne-am îndreptat cu pasul spre două magazine uriaşe, pline cu electronice adevărate. Constatând că rondul de seară nu ne aduce nimic spectaculos, ne-am retras în camere unde am citit câte-o cafea, vreo zece ţigări, urmate de o binemeritată afundare în patul mare şi confortabil.

Am adormit cu ochii la un film şi mâncând seminţe de floarea-soarelui aduse de la Bucureşti. A doua zi urma să încercăm să ajungem în zona în care creşteau clădirile luxoase ce le zărisem de la balcon.
Pe la 7:00 am dat peste Sacâz. Ăsta a apărut în uşă având faţa unei cămile ce nu ajunge la apă, dar de data asta a fost ceva mai rapid în mişcări.

Cât timp se îmbrăca, am tras un ochi de pe balcon şi mare mi-a fost uimirea când am zărit vreo 6-7 papagali verzi, cu cozi lungi şi foarte gălăgioşi, etalându-şi calităţile aeronautice în compania unor porumbei.
Vreo oră am lălăit-o la masa de dimineaţă, delectându-mi simţurile cu o fasolică cu cârnaţi şi un fel de kaiser de vită, bune foc, acompaniate de o cafea formidabilă. Fericiţi, ne-am întors la cameră să ne facem o juma’ de oră siesta. Urcăm în lift, apăs 9, ne mişcăm, ne oprim, intră un nene, noi ieşim discutând şi mă înfig cu cheia în uşa camerei situată chiar în faţa liftului. În spate îl aud pe ăla zicând că: „Aţi apăsat pe 9!“. „Da, mă“, zic „e etajul 9!“ Şi mă întorc iar să bag cheia în uşă. „Sorry“, insistă omul, „aţi coborât un etaj mai devreme, iar aceea este camera mea!“ Mă uit pe uşă şi constat că omul avea dreptate. „He-he! Scuze!“, mă fâstâcesc eu. „Sacâz, de ce dracu’ mă ţii de vorbă?“, şi ne-am pus pe râs sub privirea uimită a tipului.

Am părăsit răcoarea hotelului în jurul orei zece, dând cu plămânul în aerul încins de afară. Sacâz nu s-a putut abţine şi m-a târât printr-un magazin cu generatoare electrice, chei franceze, pompe de apă, ciocane diverse şi alte scule. După ce i-a recitat un indian preţul la o şurubelniţă, s-a calmat: „Bă, e ca în piaţă la noi, da-i mai scump, ai dreacu’ pakistaneji!“.
Cu ochii pe semafoare, am traversat pe roşu, am cotit-o pe strada Abdulla Bin Thani, dând într-o mică intersecţie unde am băgat câteva poze la un Matiz portocaliu de China, după care am nimerit pe o stradă „full“ de maşini nervoase, cu claxoanele încinse la maxim.

Salvaţi de o trecere de pietoni, că şi aici aveau gard pe mijloc, ca mai peste tot pe unde am umblat pedestru, am părăsit Al Rayyan şi am făcut dreapta, către mare, pe Al Bidda, stradă ce poartă vechiul nume al oraşului. După câteva minute am ajuns la Palatul Emirului, o construcţie ceva mai mică decât Casa Poporului. Sacâz a ţinut să-i fac o poză la fântâna arteziană de la intrare, motiv pentru care în difuzoarele de la punctul de control s-a auzit lătratul unuia. Am tăiat-o rapid, fără să ne uităm înapoi.
Imensa grădină din faţa palatului era acoperită cu gazon englezesc, udat cu străşnicie de câţiva omuleţi. O motocositoare se odihnea lângă un morman de gazon proaspăt ras. Mirosea a fân şi ne gândeam ce bună ar fi fost o berică cât de mică, pe care s-o savurezi întins la umbră. Cum umbră nu găseam şi nici bere, ne mulţumeam cu briza răcoroasă ce venea dinspre mare.

Cu greu am traversat Al Corniche, din cauza traficului infernal şi pentru că ne-a fost lene să mai mergem să căutam vreo trecere de pietoni. Ne-am oprit câteva secunde să admirăm priveliştea. Dincolo de pânza teribil de albastră a apei, ceea ce se vedea aducea foarte bine a Miami. Întâlnind nişte trepte care coborau în limpezimea Golfului, nu ne-am putut abţine să nu ne băgăm picioarele în ea de apă albastră! „Sănătateee! Sănătateee!“, făcea Sacâz cu extazul pe el. „Ce m-aş mai bălăci puţin, să dea dracu’! Parcă aş intra în cana cu ceai“, continuă partenerul meu în timp ce picioarele îşi trăiau bucuria de a fi cufundate în apele Golfului. Ne întrebam de ce dracu’ n-or fi făcut ăştia şi plaje prin apropiere. Într-un târziu, cu greu ne-am convins şi noi, şi picioarele să ieşim din apă, iar după o ţigară binemeritată la umbra unui palmier am continuat drumul.

Cu cât ne apropiam de locul clădirilor impunătoare, cu atât îmi ziceam că Murphy a avut din nou dreptate: nimic nu arată de departe cum arată de aproape şi invers! Ceea ce noi văzusem de la kilometri şi ziceam că e centrul oraşului, că mergem să vedem magazine adevărate şi alte alea, nu s-a pupat cu realitatea din teren. Majoritatea clădirilor erau în construcţie.
Eram topit de sete, deoarece am fost orientat şi m-am luat după Sacâz: „Ce mai cari sticla după tine, lasă că găsim pe drum vreun chioşc“. Am găsit pe dracu’, am mers o oră jumate şi n-am văzut perete de chioşc!

Un oryx de vreo 20 de metri, cu o făclie într-o mână, reprezenta mascota Jocurilor Asiatice şi anunţa că mai sunt nu ştiu câte zile până la marea deschidere. La câteva sute de metri am găsit, în sfârşit, un restaurant gol-goluţ, de unde ne-am aprovizionat cu apă. Ne-am ostoit setea şi ne-am aşezat precum cosaşii la umbra unui pom, eu să-mi trag sufletul şi Sacâz o ţigară.
După orele de chin voluntar era bine. Băgam apă în ţesuturi şi priveam cerul albastru, mângâiat de pale fine de vânt. Aproape că-mi venea să aţipesc când, deodată, de lângă noi, se iveşte un căpuşneac şi, pfuici!, începe să-mi scuipe apă pe trompetă! „Oau! Sacâz, ia uite, mă, zici că suntem în filmele cu trupe speciale, apar periscoape din pământ!“ Mai încolo, erectase unu’ identic şi se ocupa de coechipierul meu. „Ne-au descoperit, bă“, face Sacâz ochii cât mănuşile de box. „Au văzut ăştia că fumez în locuri nepermise!“ Brusc, toată poiana unde ne găsisem odihna se umpluse de căpuşnete ce împrăştiau cu dărnicie apa pe iarbă. Ingeniosul sistem de împrăştiere a apei ne-a făcut praf armonia. În câteva secunde totul era ud. N-am mai făcut mulţi pui prin partea locului şi a mai trecut o oră până am ajuns în parcul de la Palatul Emirului, unde nu am ezitat să umblu desculţ prin iarba prezidenţială şi să iau la rând ţâşnitorile cu apă numai bună să-mi răcorească trupul greu încercat. Până la hotel parcă nici nu făcusem proba ţâşnitorilor emirului, eram mai uscat decât înainte.

„Duş şi somn!“, decretă Sacâz şi dispăru în camera lui. I-am urmat exemplul cu mare dăruire. Mai pe seară a venit la mine să bem o cafea, ca să i se facă somn şi abia atunci am văzut că mă bronzasem cu conturul de la ochelarii de soare. „Hî-hî!“, făcu Sacâz când i-am deschis. „Ce moacă adevărată de panda ţi-ai tras!“

După ce ne-am făcut de lucru cu cafele, l-am condus la uşă şi… Inevitabilul s-a produs! Tot vorbind cu ăsta, am uitat că uşa se închide singură şi am ieşit mai mult decât trebuia. Arcul şi-a făcut datoria şi, pac!, am rămas p-afară. Eram în boxeri. Sacâz a izbucnit într-un mare hohot de râs şi, în timp ce pleca la cameră, mi-a aruncat: „E-eee, eu nu mă duc la recepţie, iar telefonul nu-mi merge!“. Şi s-a cărat, nenorocitul!

Am făcut de planton cât am făcut, nutrind speranţa că poate o ieşi cineva, am mai bătut la Sacâz, l-am rugat, da’ al dracu’ se schimbase şi a zis că nu poate să se deplaseze. „Da’ aş vrea să vin să fac poze când eşti la recepţie, în chiloţi“, făcea el prăpădindu-se de râs.
Într-un final, m-am dus la recepţie. Norocul meu că era ora zece jumate şi numai vreo doi ameţiţi făceau prezenţa prin lobby. E greu de descris feţele tipilor de la recepţie când le-am apărut în toată splendoarea mea! Mă şi gândeam la ce-mi zisese Sacâz: „Se poate şi mai rău, bă! Dacă ţi se rupea elasticul de la chiloţi?“. Se cheamă că am avut noroc, he-he!

În două secunde eram în lift şi, din fericire, nu s-a mai urcat nimeni ca să mai suport priviri cu mari semne de întrebare. Când m-am întors, cine-mi era îmbrăcat, cu aparatul foto în mână? Sacâz! „E-heee, ce repede te-ai întors, mai bine-ţi dădeam aparatul să-ţi faci poze, ca să nu mă mai îmbrac eu“, râdea ăsta. Înainte de culcare, mi-am gătit instant o supă de pui cu crutoane şi mi-a ieşit bună, ca de obicei. Am dormit lemn.

Dimineaţa, când mi s-a dezlipit pleoapa, mi-a căzut privirea pe balcon, unde am constatat schimbarea peisajului. Din cauza furtunii de nisip nu mai vedeam nici la o sută de metri, dacă nu chiar mai puţin. Valurile nesfârşite de praf ce înaintau către mare aveau să piară în jurul orei 10:00.
Sună telefonul şi dau de altă surpriză: Colesterol îmi spune că restaurantul de mic dejun e altul, nu ăla cu fasolea. Ne-am conformat şi ne-am dus dincolo, unde ne zisese ăla. Singurele lucruri demne de remarcat au fost cafeaua şi panorama de etaj 12, în rest, sărăcuţ ca ofertă culinară.

Am impresionat total indienii care ne serveau, ale căror ocheane rămăseseră pironite pe tricoul meu cu Megadeth. Îi auzeam cum stăteau şi silabiseau ce-mi era scris pe tricou, minunându-se de dracul cu coarne magnifice imprimat pe spate. În cameră am tras o audiţie decibelică de AC/DC şi, aproape de prânz, m-am gândit că e vremea să-l încerc pe Sacâz la program. Ăsta stătea tolănit în fotoliu, urmărind cu deosebit interes Disney Channel. N-avea chef să iasă.
M-am întors în cameră şi am constatat cu măreaţă surprindere că nu pot deschide uşa. Iar? F*te-m-aş! Încerc o dată, de două ori, de zece ori, draci, nu mergea cheia în broască! Eram echipat tot în boxeri. În mod cu totul întâmplător, s-au perindat câţiva omuleţi care se întrebau în sinea lor ce dracu’ căuta ăsta în chiloţi, planton, la uşă. Îmi dădea prin cap să mă duc iar la recepţie, da’, totuşi, miezul zilei nu se compară cu ora zece seara din punct de vedere al traficului de persoane. Exclud din start varianta cu Sacâz, numai la gândul că ăsta abia aştepta să-mi facă poze. Bat la o uşă şi iese o tanti. „Săru’ mâna“, zic, „am rămas pe-afară, puteţi suna la recepţie să vină să-mi deschidă?“ „Bine!“, zice asta, uitându-se chiorâş la trupul meu mioritic şi mă pun pe aşteptat. La un moment dat, m-am săturat să evit privirile tipilor cu genţi-diplomat care urcau şi coborau din lift şi nici să mă duc peste tanti s-o întreb de răspunsul alora cu cheile. Am intrat exact pe unde dispăruse ăla cu fructele din prima zi, pe uşa cu „Authorized personnel“. Dintr-o cămăruţă se auzeau râsete şi chicoteli. Bag şi eu un „Hello!“, se produce mişcare şi cine-mi apare în orizontul vizual? Exact tipu’ cu fructele! Sub ochii bulbucaţi se iţea un zâmbet agăţat de alaltăieri. „Am rămas pe afară“, zic. Ăla, nimic. „Remember me?“, fac eu către el, din nou, plin de speranţă. Se dezmeticeşte şi pe faţă îi creşte o mimică pe care citeam clar: „A venit ăsta să mi-o tragă, mă urmăreşte! Ajutooor!“. „Moment please!“, îngaimă ăla şi dispare de unde ieşise. Apare altul mai comunicativ şi mai puţin dus cu nervii (cred că băga banane în timpul liber), care m-a scos din impas. Săracu’ ăla cu fructele, îl marcasem binişor la cerebel!

Se lăsase întunericul când am decis să mai ieşim o tură. Ne urcăm în lift, dar un nene face semn, eu pun mâna în dreptul uşilor, ăsta mulţumeşte şi zice: „Nu acolo trebuie să pui mâna ca să nu se închidă uşile. Uite“, îmi arată la nivelul capului său, „cam aici trebuie să pui mâna. Idioţii au montat senzorul prea sus, aici trebuiau să-l monteze!“ Şi-mi arată cam un metru înălţime. „Eşti sigur?“, întreb. „Normal! Sunt şeful întreţinerii hotelului!“, răspunde nenea cu un zâmbet în colţul gurii.

Afară parcă nu mai era aşa de cald. Am făcut dreapta pe Mushereib, am dat într-un mall plin cu magazinaşe de celulare, iar alăturat, o reprezentanţă Ferrari şi Maseratti îşi prezenta produsele.
Drumul ne-a dus la o moschee cu un minaret ca de ceară, aşa cădea lumina pe el, îmbrăţişat strâns de o scară în spirală. „Hai să ne întoarcem, că mi s-a făcut foame“, propuse Sacâz. „Da’ nu tot pe unde am venit“, propun eu şi fără să vrem am dat peste vechea fortăreaţă Al Kout, construită în 1917 de către şeicul Abdulla Al Thani. Din păcate, fortul era în renovare, aşa că ne-am mulţumit doar cu nişte poze luate printre panouri de tablă şi grămezi de pământ.

Lăsând în urmă piaţa Al Ahmad, am savurat frumuseţea arhaică a vechii pieţe, aflată în imediata vecinătate. Ziduri masive de piatră, grinzi subţiri din lemn negru, uşi meşteşugite cu tablă şi nituri de alamă, lumina de crepuscul ce curgea peste noi, săbii, ceainice, bijuterii, un atelier de instrumente muzicale, toate creau o atmosferă desprinsă din „O mie şi una de nopţi“. Ceea ce a adăugat încă o linie la impresie a fost curăţenia impecabilă a zonei. Labirintul de străduţe strălucea de culori vii şi curăţenie. Ne-am încântat cu un ceai verde într-o cafenea micuţă, cu bănci şi mese lungi de lemn, îmbătaţi de un iz suav de tutun aromat. Nu m-aş mai fi dat dus de-acolo, dar Sacâz era ros de foame precum Titanicul de rugină şi ne-am cărat de urgenţă la hotel.

M-am trezit cu el pe la nouă şi jumătate: „Dai şi tu o cafea? N-am somn“. La TV era un film cu un cimpanzeu care dădea cu kung-fu în duşmani. Ai dracu’ americani! „Băăă“, face Sacâz, „aveam un vecin de stradă, era marinar. Stătea vis-à-vis de mine. Şi-şi aduce o maimuţă care stătea într-un zarzăr ce-l avea ăsta la poartă. Stătea toată ziua în pom şi mai ciugulea o fructă, se mai lua după vrăbii, da’ când se plictisea venea a dreacu’ şi le lua pălăriile la ăştia care treceau pe trotuar. După care se cocoţa în vârful pomului, hî-hî! Stăteau oamenii şi îi dădeau banane, bă, ca să le dea înapoi pălăriile. Unu’ i-a dat odată un măr stricat şi de-atunci maimuţa se uita cu interes la ce primea şi nu le dădea pălăriile decât dacă era fructu’ bun. A dreacu’ maimuţă, bă!“

Pe la zece şi ceva l-am condus şi m-am oprit afară din cameră, sprijinind uşa să nu se închidă. „Hî-hî!“, râdea Sacâz. „Ţi-e cam frică să nu rămâi p-afară, ai?“ Şi, hop!, m-a apucat de mână şi m-a tras către el. Am mai apucat să pun mâna pe clanţă, dar după ce uşa făcuse ţac! Sacâz nu mai putea de râs. „Noapte bună, hî-hî!, ne vedem dimineaţă la masă!“ Şi dus a fost!
Prea mult n-am mai stat pe gânduri. Am coborât la recepţie, le-am spus că mi-a rămas cheia înăuntru, am suportat privirile şi zâmbetele mascate ale tipilor de pe-acolo şi m-am întors. Ce a fost diferit de alte dăţi? Remarca unuia care s-a urcat cu mine-n lift: „Very hot, ha?“. Slavă Domnului că dimineaţa am schimbat hotelul, că mă arestau ăştia pentru exhibiţionism!

Am nimerit şi mai bine, la un hotel ce părea a fi nou, într-o zonă mai aerisită cu bulevarde largi, spaţii verzi, supermarketuri adevărate şi restaurante „dă harfe“, vorba unui prieten.
Dezavantaje: nu era internet moca, ba chiar scumpuţ, vreo zece dolari juma’ de oră, iar pereţii erau de carton. De câte ori se aşeza ăla din camera vecină în pat, se mişca zdravăn peretele de la capul meu, făcându-mă să mă înfig în tavan de sperietură!
Avantaje: pizzerii, shaormării şi „kaefsiuri“.

Am dat o tură cu Sacâz prin împrejurimi în vederea identificării unui loc unde se poate mânca ieftin şi bine. Am ştampilat locul cu pricina şi ne-am retras în bârloguri, urmând să ieşim la vânătoare de potol mai pe seară.
Pe holul hotelului dădeam nas cu un coş plin cu mere care voiau să se împrietenească cu mine, lucru ce m-a determinat să le bag în seamă ori de câte ori paşii mă purtau afară din cameră.
Se făcuse întuneric şi orele erau băteau spre şapte. Boc-boc! la uşă şi apare un indian: „Vrei să-ţi schimb prosoapele din cameră?“. „Nu“, zic, „abia m-am mutat.“ „Bine“, zice ăla, „ia o bomboană!“ Ceea ce am şi făcut, aşteptând să mai vină şi la opt. N-a venit indianul, a venit Sacâz, care voia să se alimenteze cu pui fript. Un sfert de oră mai târziu le luam şi pe fete, că nutreau aceleaşi sentimente cu ale partenerului meu.

Rapid am ajuns la restaurantul ochit mai devreme, acolo trecându-se instantaneu la consumarea produselor constând din juma’ de pui, o porţie de cartofei prăjiţi, un Pepsi, două lipiuţe + mujdei şi ketchup, total de căciulă cam cinci dolari. Am mâncat afară, într-un fel de părculeţ care avea mese şi scaune din buturugi. Dorind să mut respectivul obiect din decor mai aproape de masă am constatat că sunt de beton, deşi păreau a fi originale. M-am pliat pe o buturugă-scaun! Fiţe nu a dorit să lase tava din mână şi a încercat să mute scaunul cu piciorul. Aşa a simţit falsul grosolan pe propriul picioruş, care mai că a pocnit la impact.

Ne-am tras în poze şi ne aruncam ochii la tineretul local care se plimba prin parcuri în găşti unisex, fete cu fete, băieţi cu băieţi.
Cu burţile fericite, am început să ne mai uităm prin magazine şi să căutăm alte locuri de speriat foamea. „Kaefsiurile“, shaormăriile şi, în general, toate locurile unde se putea mânca, erau deosebit de goale. Când intram în câte unul să ne uităm la preţuri, săreau degrabă pe noi cu meniuri, iar ăia de la shaorma îşi pregăteau cuţitul să ne taie porţii, fapt ce l-a făcut pe Sacâz să renunţe să mai intre cu noi. „Bă, nu mai intraţi, bă! Nu vedeţi că abia puneţi piciorul în prag şi ăla deja s-apucă să bărbierească mosoru’ cu carne?“

Ultimul loc unde am intrat a fost o cofetărie ale cărei vitrine erau pline cu tot felul de baclavale şi alte dulcegării arăbeşti cu forme deosebit de sugestive, dar foarte bune la gust, bănuiesc. Cel puţin aşa susţinea Penelopa, care mai cumpărase aşa ceva de lângă hotelul unde fusesem cazaţi. Saliva pe vitrinele ălora, nu alta! „Cu zece riali am luat de unde am stat, uite-aşa un platou!“, mima ea o farfurie de cantină muncitorească. „Oare cât o fi aici? Că n-am decât opt…“, îşi lipea ea corneele de vitrine. „Întreab-o şi tu p-asta cât îţi dă de opt riali“, zic. Face întrebarea, iar vânzătoarea, cu un zâmbet condescendent, răspunde: „Baclavalele sunt 115 riali kilogramul“. Penelopa, mai să scape banii din mână la auzul preţului, a mulţumit frumos şi s-a retras. „Auzi“, îi zic eu pe drum, ca s-o mai consolez, „de ce n-ai rugat-o pe tipă să-ţi dea o baclava ca s-o plimbi prin gură aşa, de vreo opt riali şi pe urmă i-o dădeai înapoi?“ „Hai, mă, că m-am simţit penibil“, făcu fata.

Aşa cum bănuiam, bufetul de la micul dejun era deosebit de variat şi de abundent în oferte pentru satisfăcut poftele noastre culinare. „Bogăţie, bogăţie!“, exclama Sacâz când s-a văzut în mijlocul zecilor de feluri de mâncare. Am luat-o pe îndelete, preţ de vreo două ore, neocolind delicioasa fasole cu cârnăciori şi bacon. După ce ne-am convins că nu mai intră nimic în noi şi pentru că era ultima zi de şedere la Doha, am decis să încercăm piscina. O tanti cu ochi în „V“ ne-a explicat amabil că nu avem voie să facem poze decât înspre piscina copiilor deoarece, în partea opusă, în cadru pot apărea femei în bikini şi e interzis de autorităţi. „No shit!“, zic. „Yes shit!“, face aia. „Păi, tanti“, zic, „e aparatul meu, sunt pozele mele, sunt femei de-ale noastre, ne-arabe, care-i cioaca?“ „Asta-i regula!“, face aia zâmbind profesional, adică strâmb. „OK!“, zic. „Stai liniştită, nu o să facem.“ Ceea ce nu s-a întâmplat, evident.

Aquabarul nu era deloc interesant, un pahar de bere normală, cu alcool adică, fiind 25 de riali (aproximativ 7 dolari)!
Ne învârteam de colo-colo, precum coaiele-n căldare, că nu-i convenea lui Sacâz să stea cu creştetul la soare şi nu se bronza nu ştiu cum voia el. „În p*la mea“, zic, „hai să ne găsim locu’ pân’ la apus!“ Mi s-a părut că la auzul minunatului cuvânt definitor de organ, un ochelarist din vecinătate parcă schiţase un gest ciulitor de ureche, oprindu-se din citit. Nu, nu mi se păruse! Nenea s-a ridicat şi a venit aţă către noi: „He-heee, româââni!“. Eu rămân surprins încă o dată de răspândirea naţiei noastre pe planetă şi mai bag una sănătoasă, ca să nu aibă omul dubii. Ce lucraţi, cât mai staţi, de unde sunteţi etc. „Tu ce faci p-aci?“ „Eh, lucrez la o companie de extracţie.“ Normal, ce dracu’ să facă românii pe-aci, că doar nu agricultură!

Simpatic tipul, am mai schimbat o impresie, o onomatopee, acolo, şi s-a cărat la muncă. „Mă faci de mare checat, bă, se ia lumea de noi“, râse Sacâz aruncându-se în apă. „Dacă nu mă enervai, nu aflam compatriotul de lângă noi“, am zis urmându-l în apa extraordinar de caldă.
Am făcut două lăţimi (piscina avea pe lăţime cinci metri!), deoarece mi-a zis Sacâz că înotul deformează şi am trecut la gimnastică sincronă cu el, în sensul că stăteam rezemaţi de margine şi mai mişcam câte un deget.
Apăru şi Urgentu, care arăta de parcă-şi pierduse buletinul. După îndelungi rătăciri pe după pomii din împrejurimi şi alte buruieni, vine către noi şi ne-ntreabă dacă ştim pe undeva vreun duş. „Vezi că au în fiecare cameră“, zic eu fără să clipesc. După ce a identificat, într-un târziu, duşurile din apropiere, i-a căşunat pe jacuzzi, că era vis-à-vis. „Vreţi să faceţi?“, se auzi vocea lui Urgentu din depărtări combinată cu agitaţiuni ale mâinilor. „Nu-nu“, striga Sacâz peste o tanti mai în vârstă, „noi avem la purtător, de la fasolea de azi dimineaţă! Uite, putem să-ţi facem jacuzzi oriunde în piscina asta. Numai să nu te tragă mirosul la fund, hî-hî!“

Cât am mai stat la piscină, Urgentu s-a chinuit îndelung să convingă pe unul din noi despre cât de benefice sunt bulele-alea la nu ştiu ce circulaţii, terminaţii nervoase, muşchi, şi relaxare. „Relaxare la terminaţiile nervoase de la muşchii curului, bă!“, se prăbuşi Sacâz în fluid.
Am tăiat-o în cameră după vreo două ore, lăsându-l pe Sacâz să execute pluta sau poziţia „periscopică“, stilul lui favorit de înot.
Am dat-o pe odihnă, deoarece aveam cursă grea a doua zi. Numai vreo juma’ de oră de zburat până la Abu Dhabi, he-he!